Dupa tot soiul de gângaveli si poticneli, iata ca a sosit ziua când fotbalistii nostri dragi au luat zepelinul si au zburatacit pâna la Zenica, orasul cu cei mai galagiosi suporteri si cu un teren de joc asemenea toloacelor dintre blocurile lui Vanghelie, cu gândul la o victorie rasunatoare asupra neastâmparatilor bosniaci. Toata aceasta campanie nu a mirosit bine inca de la inceputurile ei. Mai intâi de toate, Lucescu cel mic, la timpul urmaririi jucatorilor, a constatat ca multi dintre cei pe care ii avea trecuti in carnetel isi frecau, in cel mai bun caz, fundurile pe bancile de rezerva. Altii faceau naveta pe la spitalele de ortopedie, iar nu putini isi dadeau cu dreptu-n stângu’ din motive de tehnica rudimentara. Si, atunci, cu cine sa incropeasca el o echipa care sa ajunga la capatul drumului unde sta scris, mare cât bannerele politicienilor nostri aflati in campanie electorala: „Turneul final”?! Când, in sfârsit, nefericitul de Razvan a hotarât lotul, iata ca vreo câtiva dintre cei in care-si pusese sperantele l-au facut sa-si petreaca noptile stând de veghe in lanurile de la Mogosoaia. Mutu se vaita ca-l dor mandulele, Chivu se plânge ca-l deranjeaza o fibra musculara, iar Sapunaru ca face curse dese la umblatoare.
Dar asa, cu mic, cu mare, cu valizi si ologi, cu contopisti, dintre care n-au lipsit Mitica Corleone si alti diriguitori din fotbalul dâmbovitean, reprezentativa noastra a ajuns cu bine, fara sa scape insa de mitocaniile si provocarile bravilor urmasi ai celor care au declansat Primul Razboi Mondial.
Balul a fost deschis de Ciprian Marica, printr-un gol superb, reusit, s-o spunem pe-a dreapta, dintr-un serviciu generos al unui fundas bosniac. Dar, golu-i gol! Bucurie mare pe noi toti, dar mai cu seama pe cei doi crainici ai uneia dintre televiziuni, care, dând in patima exaltarii, s-au pornit sa-i numeasca pe fotbalistii nostri eroi, chit ca gazdele ne inghesuisera ca la pomana, de nu mai stiam pe unde sa mai scoatem… mingea si nu mai faceam nimic in afara de… buf, buf, la nimereala.
Lasând gluma la o parte, ar fi timpul sa ne trezim din atipeala ce ne-a cuprins si sa recunoastem ca stam cam rau cu fotbalul. Bosniacii au fost cu doua clase peste noi in toate privintele: tehnica, tactica, dorinta, daruire. Pacat de golul lui Marica, despre care un brunet ochios din Colentina cânta: „Pe tabela din Zenica/ Am inscris numele meu/ Dar apoi furtuna mare/ Mi l-a sters si-mi pare rau”!
La sfârsitul meciului, pe buna dreptate, Ciprian Marica a plâns! Deh, asta-i viata!