Un important om de cultura, O.P., avea un obicei cretin. In anii ’70, când era redactor sef la un cotidian, facea parada de cultura in fata oricarei persoane care intra in biroul lui si insemna ceva in literatura. Cobora omul din autobuz la Casa Scânteii, mai tragea dupa el si vreo sacosa in care târguise ceva prin oras, iar O.P. il inhama la carul lui cu sofisme, plimbându-l de la Pericle la Quintilian si de la Aristotel la neokantieni, in timp ce oaspetele venise ca sa reclame un sef de depozit care nu-i daduse aprobare pentru o furgoneta cu tigla. Acelasi O.P. mai avea si nesimtirea de a mânca un castron de fructe in prezenta musafirului, fara a-l invita si pe acesta sa guste. Fiind martori la spectacolul de spiritualitate si aprozar, criticii literari Mircea Zaciu si Alex Stefanescu l-au taxat pe O.P. in jurnalele lor. Un ceremonial echivalent a incercat sa desfasoare Cristian (Cristi sa-i zica intimii) Puiu. Atuul cineastilor nostri consacrati pe plan international este ca stiu sa povesteasca filmic. Marele lor merit il reprezinta naturaletea. Puiu pune viata pe ecran, dar cauta sa epateze când vorbeste cu presa. O sa dau vreo doua-trei citate, dar va rog sa nu ma banuiti ca am rupt truismele din context. Regizorul n-a dat un interviu, ci a incercat sa escaladeze versantii memorabilului cu panseuri de Gâga. Poftiti: „Am incercat sa fac ceea ce le cer si actorilor — si anume sa fiu! Spectatorii vor urmari ceea ce urmareste aparatul de filmat aflat in propriul meu cap si, uitând de mine, vor incerca sa inteleaga si sa recompuna filmul din fragmentele de lume la care eu ma uit cu ajutorul aparatului de filmat. Asta am obtinut din incercarea de a ma apropia de viata care se intâmpla in exteriorul propriului meu cap”. Bai, maestre, sigur nu te doare genialul cap? Stiti ce a facut el aici? O faza de film cu dânsul si doi prieteni, la crâsma. Când ii intreaba chelnerul cu ce vor sa dreaga ciorba de burta, prozaicul Vasile cere smântâna si otet, simplutul Gogu doreste ulei si mujdei, iar intelectualul Puiu comanda leucocite si aspiratii, ca ardeiul iute nu-i place. Nevrând sa rateze ocazia de a fi jenibil, Puiu vorbeste si despre „alungarea demonului” (ce original! ), iar la final ne da gata cu maxima „motorul a fost frica de abisul care se casca in mintea mea”. Nu vreau sa-l ofensez, chiar ma abtin sa apas pe hârtie – scriu cu vârfurile degetelor – dar trebuie sa-i transmit ca astea sunt fraze de complexat care l-a descoperit abia la batrânete pe Dostoievski.