Cind eram mai tinar (daca v-am lasat cumva impresia ca sint un barbat inca tinar, asta e pentru ca nu locuiti cu mine in aceeasi casa, nu voua va impartasesc in fiecare luna banuiala ca sintem furati la intretinere si nu voua va povestesc cu titlu de noutate absoluta aceeasi intimplare presupus amuzanta din piata Berceni – si care de vreo sapte luni are loc, cu regularitate, ieri), oamenii care calatoreau cu metroul rezolvau integrame, rebusuri, presupun ca si rebo-uri eliptice anagramate sau palindromuri (sper ca printre cititori se afla si abonati ai revistei „Rebusache”, care se tavalesc pe jos de placere lecturind acesti termeni).
Din pacate, tineretul din ziua de azi habar nu mai are cum se numeste calul dobrogean din trei litere (se numeste „hat”) si nu mai stie sa savureze un careu tematic creat de cercul de rebus „Alb si Negru” din Birlad. Sigur, daca viata lor ar depinde de rezolvarea unei integrame, cum li se intimpla zilnic lui Batman si lui Bruce Willis, poate si tinerii care calatoresc cu metroul in prezent ar da dracului jocurile si facebook-ul si ar pune mina pe un scart polianagramat, ca niste barbati adevarati.
De vina pentru aceasta situatie jalnica sint, cred eu, cotidienele quality, care de la o vreme vin numai cu carte. Sigur, sint convins ca oamenilor li se baga pe git volumele respective, cit timp ei ar vrea doar sa citeasca ce scriu Cartianu, Andreea Pora sau Mircea Marian si accepta sa dea banii si pe balariile scrise de Flaubert sau Sienkiewicz doar de dragul unui editorial bun din ziar. Problema e insa ca in felul asta in vagoanele de metrou se instapineste pe la 8-9 o plictiseala ce n-ar putea fi egalata nici daca la difuzor urmatoarea statie ar fi anuntata de Patapievici, iar Liiceanu i-ar tine isonul: „Aparatorii Patriei? Extraordinar!”.
Ce e atit de deprimant la un intreg vagon de metrou care citeste? Pai ginditi-va ce frumos era pe vremea cind lumea facea integrame si rebusuri in metrou. Te uitai peste umarul omului, il vedeai ca baga pixul in gura incurcat si poate il mai ajutai: „Vezi ca la 3 vertical e pitic, nu pisic”; „Da’ de unde stiti?”; „E, am mai gasit piesa asta in vreo trei definitii pe la alte rebusuri si e Piticul din gradina de vara si vedeti, scrie in paranteza neart.”; „A, va pricepeti, multumesc atunci, m-ati salvat, chiar eram intr-un mare impas cu careul asta”; „Si vedeti ca Pete! e et, nu te”; „De ce?”; „E prea complicat sa va explic, ca aici cobor, dar credeti-ma pe cuvint, completati asa si o sa vedeti ca o si fie bine”…
Pe cind, daca omul citeste un roman, ce sa-i mai zici peste umar? „Ai grija ca peste doua pagini Pan Wolodyjowski se arunca in aer cu cetate cu tot, e o secventa interzisa cardiacilor”? Sau: „Vezi ca Bovary aia e o proasta, sa nu te atasezi de ea”? Sau poate: „Ia uite ce prost incepe, In cea dintii luni a lui aprilie 162, tirgul Meung, unde s-a nascut autorul Romanului Trandafirului, parea a fi in toiul unei fierberi…, da’ nu va speriati, nu e toata cartea asa, mai incolo e supermarfa, ii bate pe niste dobitoci”?
Julius si Pirca