Noi, cei de aici, din salon, nu putem parasi locatia. Uneori, ne consolam la gindul ca lucrurile sint asa cum trebuie sa fie, pentru ca daca n-ar fi fost sa fie asa, acum nu s-ar fi povestit. E oarecum logic. De multe ori facem eforturi de imaginatie direct din camasha de fortza. Sintem captivi in trupul asta legat in textile cu arici, precum erau faraonii in momentul in care plecau pe corabia lor spre alt tinut. Doar ca noi evadam cum putem si nu putem s-o facem decit altfel decit evadeaza cel incatusat in beciul unei inchisori. Si atunci apelam la ceea ce ne-a adus, de fapt, aici. La nebunia noastra, la paradigme. Fara diagnostic. Si facem asha: lasam realitatea imediata incatusata si innodata printre minecile de nedescurcat ale camashii ticsite cu arici industriali, renuntam chiar si la trupuri si ne transformam, in gind, intr-un comando de zombie, gata gata de cea mai nastrusnica misiune posibila. O sa traim, macar pina dimineata, in gind, renuntam la trup, dar nu total, doar nu am vrea ca trupul vital sa-si bage picioarele in dimensiunea asta de oameni sanatosi cu acte si sa lase in urma un leit-motiv de bocitoare care sa-si verse fluidul vital anapoda. Sarim in vis. Ca in piscina. Ca intr-o viata imaginata. Ca si cum am fi pe un tarm cald, unde razele Soarelui nu mai lovesc pielea, ci o maseaza fara pic de agresivitate, fara pic de grade in plus. Sau in minus. In visul asta totul e perfect. Atit de perfect, incit cuvintele puse in lexic si doldora peste el, nu pot exprima decit uimire. In dreapta e un copac. In stinga, la fel. In fata e marea, iar deasupra ei se pierde, usor, Soarele. Jos e nisipul cu toate elementele naturale de care ai nevoie pentru un moment al zilei pe care chiar tu, cititorule, ti-l poti alege. Sus e albastru. Doar pentru tine. Nicio pasare nu taie atmosfera. E doar albastru. Sau a fost. Suna alarma. Evadarea de azi s-a terminat. Suna ceasul: tirrr! Suna telefonul: tirrr!. E tirziu, de fapt, ai intirziat nicaieri. Plateste-ti toate facturile. Mergi si la banca sa scapi de rata pe luna asta. Dobinda a crescut. Suna telefonul din nou: tirrr! Amenda pentru ca latra ciinele trebuie si ea platita. Ţirrr!, suna in capul tau toata ziua de azi. Visul s-a terminat. Revino-ti in fire, miine ai de platit alte facturi, alte amezi, alte drepturi pe care singur ti le-ai ales sa le platesti. Pentru ca de fapt tu nu poti evada, asha cum putem s-o facem noi, nebunii. Dar poti spera. Pentru ca orice om sanatos la cap poarta in ranita bastonul de nebun…
lMonsieur Seftime