Televiziunile lucreaza cu bani iliciti ori au angajat oameni fara fantezie, altfel nu-mi explic inflatia de ziaristi care populeaza ecranele. Numarindu-ma printre abonatii citorva tocsouri, ma includ si pe mine in pletora amintita mai sus. Reteta e mereu aceeasi, studiourile au devenit niste cantine unde se plescaie banalitati. In platou, trei-patru persoane. Moderatorul, cineva din fenomenul tocat (un politruc, o scalimbaita din soubiz, un antrenor de fotbal obosit) si inevitabilul ziarist. La un moment dat, oaspetele, din ratiuni de umplutura, este rugat sa se pronunte. Nu vine cu vreo informatie. A stat toata ziua la birou, a baut cafele, a birfit, n-a dat niciun telefon, ca sa se intereseze de subiectul pe care stia de la prinz ca trebuie sa-l bolboroseasca. Asa ca baga o retorica de chibit, speculeaza la modul gros si previzibil, fara a avea aptitudini pentru improvizatie, care e o arta. Ce latra el poate sa zica si privitorul de la televizor. Exista doar doua diferente. Omului asezat in fotoliu, acasa, ii lipsesc legitimatia de jurnalist si impostura de a pune semnul egalitatii intre bilbiiala si verdict. De fiecare data cind plec de la o emisiune, imi reprosez egolatria. Imi spun „i-am pacalit iarasi pe astia, avind ca singura miza dorinta de a ma vedea rudele si prietenii”.