Statisticile recente pun degetul pe o rană pe care România o poartă de ani buni. În 2024, aproape unul din cinci tineri români între 15 și 29 de ani era „NEET” – nici la muncă, nici la școală, nici în vreo formă de formare profesională. 19,4% în România, comparativ cu 11% media UE și departe de ținta oficială europeană, care prevede scăderea sub 9% până în 2030. Ca reper comparativ, Olanda înregistra doar 4,9%.
Dincolo de procente, e vorba despre mii de adolescenți și tineri care își pierd exact anii în care ar trebui să își construiască o viață stabilă. O perioadă ratată acum riscă să devină o povară permanentă: salarii mici, șanse reduse de integrare, dependență de sisteme sociale.
Problema devine și mai gravă atunci când privim diferențele de gen. Eurostat arată că România are cea mai mare rată NEET la tinere din Uniune: 24,8% în 2023. Procentul bărbaților e semnificativ mai mic, dar decalajul vorbește despre o realitate socială apăsătoare, în special în zonele unde școala, transportul sau locurile de muncă lipsesc cu desăvârșire.
De ce se ajunge aici? Cel mai probabil e vorba de un decalaj de competențe și politici fără continuitate. Piața cere abilități pe care școala nu le furnizează constant, iar familiile nu au un orizont clar pentru deciziile lor. OECD leagă direct acest fenomen de productivitate scăzută și de rezultate slabe pe piața muncii. Dacă pregătim generații pentru joburi care dispar, rezultatul nu poate fi altul decât o generație de tineri blocați „în gol”.
Nu există un buton rapid care să repare această problemă. Soluțiile cer direcție și consecvență: ce fel de educație se dorește, cum se leagă de economia locală, ce punți construim între liceu, facultate și primul job. Și, la fel de important, ce facem cu infrastructura socială – transport, sănătate mintală, locuire. Toate acestea influențează decizia tinerilor de a rămâne aproape de școală și de muncă. Fără un plan pe 10–20 de ani, România va continua cu improvizații: proiecte pilot stinse după un mandat, burse reduse de la un an la altul, măsuri temporare care nu ating rădăcina problemei.
În acest context, are sens exercițiul numit „Proiect de țară – România 2050”, lansat de Fundația Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României. Concursul invită profesori, economiști, sociologi, antreprenori și studenți să formuleze planuri strategice pentru următoarele decenii. Regulile sunt stricte: nu simple dezbateri teoretice, ci documente cu viziune, măsuri, indicatori și pași de implementare. Două proiecte vor fi premiate cu câte 100.000 de lei și aduse în spațiul public ca bază de discuție pentru cei care pot influența politici naționale.
Relevanța pentru problema NEET e directă. Țările care au coordonat mai bine școala cu economia au scăzut drastic această rată. Olanda e exemplul clasic: integrare rapidă, programe vocaționale bine finanțate, parteneriate între școli și firme. La polul opus, statele în care fiecare regiune improvizează și regulile se schimbă de la un an la altul rămân cu cifre ridicate.
Ținta europeană e clară: sub 9% până în 2030. Pentru România, drumul până acolo nu se face cu măsuri disparate, ci cu o hartă strategică. „Proiect de țară – România 2050” oferă exact acest tip de cadru: strânge idei într-un format comparabil, cere cifre și criterii de evaluare și pune direcția în centrul discuției.
Dac se dorește ca România să aibă mai puțini tineri „în gol”, e nevoie de obiective pe termen lung, legate de realitățile economice și menținute indiferent de ciclurile politice. Fără o astfel de viziune, cifrele nu vor scădea, iar decalajele se vor adânci. Cu un plan asumat și consecvent, șansa de a rupe cercul NEET devine reală. Restul depinde de capacitatea de a transforma ideile în politici și de a le ține pe linia de direcție ani la rând.