Denisa Scripcariu, psiholog clinician în supervizare, a adresat o scrisoare deschisă Parlamentului României în care avertizează că noua lege privind exercitarea profesiei de psiholog riscă să agraveze abandonul profesional și migrația tinerilor specialiști.
Din interiorul sistemului, aceasta descrie un parcurs profesional construit aproape exclusiv pe autofinanțare, în care costurile formării, supervizării și acreditării sunt suportate de debutanți, în timp ce salariile rămân la nivel de subzistență. Scrisoarea ridică problema absenței unei strategii naționale care să coreleze standardele profesionale cu politici reale de finanțare, integrare și retenție în sistemul public de sănătate.
Prezentăm mai jos scrisoarea-avertisment semnată de psihologul Denisa Scripcariu:
”Paradoxul Psihologului Român în 2026: Vise europene pe salarii de subzistență (Lege privind exercitarea profesiei de psiholog, organizarea şi funcţionarea Colegiului Psihologilor din România) Parlamentul României – Camera Deputaților
Nu sunt jurist. Nu sunt politician. Sunt psiholog clinician în supervizare și vorbesc din interiorul sistemului pe care această lege îl reglementează. Din poziția celui care plătește taxele universitare, formările, supervizarea, testele, avizările și care, în același timp, încearcă să trăiască din această profesie. Scriu această scrisoare nu doar ca profesionist, ci ca om care vrea să rămână și să profeseze în România, nu să fie împins, economic, să plece.
Tocmai de aceea consider necesar să spun foarte clar: forma actuală a reformei riscă să crească abandonul universitar, abandonul profesional și migrația tinerilor specialiști, nu calitatea serviciilor psihologice. România discută despre alinierea profesiei de psiholog la standarde europene: examene standardizate, supervizare obligatorie, grade profesionale, credite de formare continuă, avizări periodice și registre profesionale. Toate acestea sunt consolidate și în proiectul de lege din decembrie 2025 privind exercitarea profesiei de psiholog. Problema nu este existența standardelor. Problema este absența unei strategii naționale interministeriale care să susțină financiar și instituțional atingerea acestor standarde. Aceasta nu este doar problema COPSI. Este problema statului român.
Sănătatea mintală nu este doar o chestiune profesională, ci una de politică publică care implică direct:
• Ministerul Educației – România – pentru formarea universitară și postuniversitară,
• Ministerul Sănătăţii – România– pentru integrarea psihologilor în sistemul medical,
• Ministerul Muncii, Familiei, Tineretului și Solidarității Sociale – pentru politicile de debut profesional, salarizare și retenție,
• @CNAS CASA NATIONALA DE ASIGURARI DE SANATATE– pentru decontarea serviciilor psihologice,
• @COPSI – pentru standarde și etică profesională.
În acest moment, reforma este tratată predominant ca o problemă de reglementare profesională, nu ca o strategie națională de sănătate, educație și ocupare a forței de muncă. Fără implicarea directă a statului ca finanțator al formării și al primilor ani de practică, standardele rămân doar o listă de obligații puse pe umerii individului.
Parcursul real al unui psiholog în România: un sistem construit pe autofinanțare
Drumul către profesia de psiholog în România nu este un traseu integrat, susținut de stat, ci o succesiune de etape plătite aproape integral din buzunarul celui care își dorește să profeseze. Formarea începe cu licența, trei ani de studii, cu taxe care pot ajunge până la 9.000 de lei pe an. Urmează masterul, obligatoriu pentru dreptul de liberă practică, încă doi ani, cu taxe cuprinse între 6.000 și 9.000 de lei anual. După facultate, însă, costurile cresc dramatic. Supervizarea clinică este obligatorie, minimum 100 de ore, iar la tarifele practicate în prezent — între 250 și 350 de lei pe oră — vorbim de aproximativ 30.000 de lei doar pentru supervizare.
Pentru cei care doresc să facă psihoterapie, formarea suplimentară durează cel puțin doi ani și presupune alte câteva mii de lei anual, între 5.500 și 7.000 de lei pe an, fără a include modulele extra, workshopurile sau deplasările. La toate acestea se adaugă taxele către Colegiul Psihologilor — pentru înscriere, cotizații anuale, atestate și avizări — precum și costul instrumentelor de evaluare psihologică, unde un singur kit licențiat poate ajunge la 2.000–6.000 de lei. Toate aceste cheltuieli nu sunt opționale. Sunt condiții legale pentru a avea voie să profesezi. În paralel, salariul net al unui psiholog aflat la început de drum este, în majoritatea cazurilor, între 3.000 și 4.000 de lei.
În aceste condiții, recuperarea investiției în formare poate dura peste zece ani, dacă nu intervine burnout-ul sau renunțarea la profesie între timp. Aceasta nu este o problemă de lipsă de vocație sau de efort individual. Este o problemă de design al sistemului, care mută aproape întreaga responsabilitate financiară pe umerii celui mai vulnerabil segment profesional: debutantul.
Migrație, abandon, burnout – de ce această lege poate accelera plecarea
România pornește deja cu un deficit major de capital uman educat. Doar aproximativ 23% dintre tinerii între 25–34 de ani au studii superioare, față de peste 44% media UE, iar rata părăsirii timpurii a educației este printre cele mai ridicate din Uniune. Într-un astfel de context, orice reformă care crește costurile individuale ale formării fără mecanisme de sprijin funcționează, inevitabil, ca un filtru economic. Nu selectează competența, ci capacitatea financiară de a rezista. România este deja una dintre țările cu cea mai mare diasporă din Uniunea Europeană, cu peste 3 milioane de cetățeni activi trăind și muncind în alte state UE.
Migrația nu mai este un fenomen izolat, ci o strategie de supraviețuire profesională pentru multe domenii slab finanțate. În profesiile din zona sănătății, nivelul de epuizare profesională este documentat ca fiind ridicat, cu procente îngrijorătoare de burnout emoțional. Psihologia nu este o profesie neutră emoțional: lucrul cu trauma, anxietatea, depresia și suferința umană presupune un consum psihic real, care devine mult mai greu de susținut atunci când este dublat de insecuritate financiară și presiune birocratică. De aceea, avertismentul este unul extrem de concret: o lege care crește cerințele, dar nu și sprijinul, poate deveni un accelerator al migrației și al abandonului profesional. În lipsa unor măsuri reale de susținere, mesajul transmis tinerilor este simplu: sănătatea mintală este importantă, dar cei care o practică sunt pe cont propriu.
„Afară” nu este mai ușor, dar este construit fundamental diferit
Accesul la profesia de psiholog în Olanda, Germania sau Regatul Unit nu este mai simplu. Se intră greu, există selecție severă și cerințe academice ridicate. Diferența majoră nu este nivelul de dificultate, ci cine suportă costul formării. În aceste țări, rezidențiatul este plătit. Psihologii sunt angajați ai sistemului de sănătate, iar supervizarea face parte din contractul de muncă. Formarea avansată este finanțată de stat sau de sistemul public de sănătate, pentru că este considerată o investiție necesară în infrastructura de servicii medicale. Statul pornește de la o premisă simplă: dacă vrei servicii de sănătate mintală de calitate pentru populație, investești în cei care le furnizează. În România, însă, funcționăm după un model complet diferit. Un model de tip pay-to-play: plătești ca să înveți, plătești ca să muncești, plătești ca să rămâi în profesie.
Se importă cerințele, dar nu și mecanismele de sprijin. Se cer competențe de sistem medical occidental, dar se oferă condiții de profesie liberală complet nesusținută instituțional. O întrebare legitimă: cât costă această reformă și cine beneficiază? În spațiul public a fost vehiculată suma de aproximativ 200.000 de euro ca fiind costul asociat procesului de elaborare și implementare a acestui proiect legislativ. Ca profesionist din sistem, nu pot verifica această informație. Dar tocmai de aceea consider că este rolul presei de investigație să clarifice:
• care sunt costurile reale ale acestei reforme,
• cine a beneficiat de aceste fonduri,
• și de ce nu există, în paralel, investiții directe în formarea și integrarea tinerilor psihologi.
Din perspectiva celor care trăiesc acest sistem zilnic, percepția este dureroasă: există bani pentru reglementare, dar nu pentru susținere.
Ce solicităm, ca politici publice reale:
Nu cerem standarde mai mici. Cerem mecanisme reale prin care standardele ridicate să poată fi atinse. În forma actuală, această reformă riscă să producă exact opusul obiectivului declarat: mai puțini psihologi, mai multă epuizare profesională și un acces mai redus al populației la servicii de sănătate mintală. Nu pentru că standardele sunt prea mari, ci pentru că statul nu și-a asumat partea de responsabilitate financiară și instituțională. Sănătatea mintală nu se construiește doar prin legi. Se construiește prin oameni. Iar oamenii au nevoie de condiții reale ca să rămână și să profeseze aici.
Cu respect, dar cu responsabilitatea cuiva care trăiește acest sistem în fiecare zi, Denisa Scripcariu”
Excelenta analiza, de unde sa aibă bani acești tineri, o parte din ei cu dragoste pentru profesia aleasa dar si pentru oameni ? Statul daca nu se implica in susținerea lor, măcar sa nu ii împiedice sa-si atingă telurile, sau sa le pună la dispoziție credite cu dobânzi zero. Poate din banii care pleacă din tara spre Ucraina ?! Zic si eu !