„Din start, un preşedinte nu trebuie să fie nici de stânga, nici de dreapta. El nu trebuie să aibă doctrină…Sunt singurul independent cu state. Din 2014 am candidat independent, în Parlamentul European am activat ca independent. Acum e acelaşi lucru. Statutul meu de independent însemnă că nu-mi dictează nimeni nimic”. Sunt vorbele lui Mircea Diaconu, actor la teatrul improvizat pe treptele Ateneului Român, unde își lansa candidatura. De ce vrea să fie președinte? Pentru că în casa lui, adică în România, crește o mizerie pe care nu se apleacă nimeni să o ia de acolo și să curețe locul. Iote, băi, ce tare!
Apoi, dacă tot ajunge președinte, nu va sta acolo, la Palatul Cotroceni, pentru că locul ăla nu este destinat președinților. N-a zis unde unde se va muta. Și nici nu mai contează, din moment ce prostimea cască deja gura la el și e în stare să-l voteze numai să vadă unde-și schimbă domiciliul.
Independența naibii, nene!
Diaconu se vede deja președinte. Este sigur că îl va bate pe Iohannis, poate chiar la scor de maidan. Nici nu se pune problema că nu ar câștiga. El este independentul care va aduce bunăstare României, care va defini clar rolul președintelui, care nu va intra în jocurile politice, care nu va încăleca guvernul… care… care… și tot așa. A lămurit și cum e cu independența lui. Pro România și ALDE nu vor avea niciun cuvânt de spus, n-are obligații față de ele, nu este de-al lor, ele doar îl vor ajuta cu infrastructura politică. Eu zic să desenați, maestre, prostimea nu înțelege cum vine drăcovenia asta.
Adică, eu vă dau undițele și lanseta ca să prindeți pește, vă dau juvelnicul și barca și, după ce vă faceți plinul, tot din balta mea, normal, plecați acasă mulțumindu-mi pentru colaborare? Dracu’ o crede. Eu zic să lăsați prostiile, nu dau bine glumele astea.
Memorie scurtă
Surprinzător nu este rolul de prost în care a fost distribuit de Ponta. Diaconu are experiență și se descurcă. E de ajuns să rememorezi seria de filme din anii ’70 cu ardelenii, profetul, aurul, actrița și alte făcături. De fiecare dată, rolul prostului l-a interpretat magistral. Surprinzător este tupeul cu care caută să învăluiască, în condițiile în care a declarat, cred că de prin 2014 încoace, că nu vrea să fie președinte nici în ruptul capului. 
Surprinzător este și faptul că a uitat când împărțea asigurări că e un om banal, un om modest care-și cunoaște lungul nasului și, ca atare, nu-l interesează funcția de președinte.
Și ce dacă?
Aceeași memorie scurtă o are și când vorbește despre cât și cum iubește el țara asta, uitând să amintească despre „Manifestul Spinelli”, semnat în Parlamentul European alături de Renate Weber și Marian Jean Marinescu. Ce e „Manifestul” ăsta? Un document care stipulează că „statele naţionale nu pot furniza soluţii adecvate, acestea aparţinînd trecutului. Scopul nostru este o Europă Federală, o Europă post-naţională”. Un fel de desființare a statului român, dar altfel formulată, să nu înțeleagă chiar toată lumea.
Nu se numește servilism total față de UE, ci dragoste de țară, ce mama dracului! La fel de iubitor de meleagurile natale și de români s-a dovedit și când a votat, alături de europarlamentarii români, cu o singură excepție, pentru închiderea tuturor centralelor pe cărbune, implicit a minelor. Rămâneam fără energie? Nu, numai că am fi cumpărat-o de la alții la prețuri la care ne-ar fi usturat pielea ani de zile. Că se închideau minele pe capete și am fi trimis în șomaj mii, poate zeci de mii de mineri? Ce dacă? El iubește țara și fără minele ei.
De ce, maestre?
Crede cineva că Mircea Diaconu a fost opțiunea de ultimă clipă a lui Ponta? Sau că a fost o alegere spontană? Nici vorbă. Planul pentru desemnarea lui drept candidat are cel puțin patru, cinci luni vechime, timp în care a fost șlefuit în așa fel încât să pară că dorința aprigă a actorului de a mântui România a coincis cu nevoia Pro România de a-și numi omul. Un plan în care, fără discuții, i s-a întins o capcană și lui Tăriceanu, al cărui final politic nu e greu de intuit. Surprinzător pentru un om cu o experiență politică de 30 de ani cât de ușor a fost prins în cursă. Ori i s-a spus tranșant să se retragă ori i s-a sugerat că multe lucruri din trecutul lui pot fi dezgropate. Și atunci, uite cum apare izbăvitorul Mircea Diaconu, care cere întregii țări să-l ajute să devină președinte. Oameni de la orașe și sate, mame cu copii în brațe, pompieri, bucătari, lefegii de la stat și de la patroni, ONG-uri, grupuri folclorice, pensionari și coafeze, toată lumea la vot pentru Mircea Diaconu. Dar de ce, maestre? Din ce scenariu faci parte și de cine e scris? E drept că rolul prostului te prinde, dar am mai văzut filmul ăsta.