Acum un an, Vali Vijelie, manelist cu state vechi a filmat videoclipul „De dorul tau” in Sala Enescu a Conservatorului. Acum, Carmen Serban a filmat in biblioteca Universitatii de Medicina. In curand, Guta, Minune si Babi Minune isi vor face videoclipurile la Cotroceni, in ASE, la Palatul Elisabeta, in Peles si la Muzeul National de Arta al Romaniei. In cazul ultimei locatii, Liviu Pustiu va tine in brate un lup. Se va chema “Ofranda lui Manea”.
Cu multi ani in urma, am scris un material foarte amplu despre manele si rostul lor intr-o societate in care cartile nu mai sunt venerate , “descurcareala” a luat locul incapatanarii unei supravietuiri demne si adulari a modului de trai tiganesco-infractional. Intr-o tara in care majoritatea populatiei vrea sa duca o viata de “smecher” si numai cativa au de cand sa mearga pe urmele lui Dimitrie Gerota, Coanda sau Eliade, maneaua devine imn. In multii ani de comunism, la noi, in loc sa se dezvolte cu precadere o societate paralela a rezistentei prin exacerbarea trasaturilor de valoare ale romanilor, s-a umflat o alta, in care domina exemplul micului infractor “next door”, fara munca, dar cu bani, fara frica de militie, politie si inchisoare. Dupa Revolutie, obligatia unui loc de munca, perceputa ca opresiune a fost abolita si, din ce in ce mai multi neica-nimeni au incercat sa-si faca “un nume”. Astfel de oameni sunt, azi, idolii celor de la periferia societatii, zona care s-a largit fabulos in ultimii ani ai comunismului, ocupand vile, blocuri, cartiere istorice si chiar centrul Bucurestilor. Ei au tarat cu ei maneaua, tip de muzica cu care se identifica pana la sublimare. 
Numarul iubitorilor de manele este in continua crestere si maneaua devine pentru unii vis si speranta. Am vazut oameni care traiesc ca in manele. Vorba unei reclame mai vechi: asta visez, asta pictez! Si atunci cum sa nu prinda tupeu vectorii manelelor si sa filmeze in aule sacre, in Ateneu, in Palatul Regal, la Adamclisi sau pe Mausoleul de la Marasesti? Stiti cum se spune, nu e prost cine cere, prost e cine da. Carmen Serban a cerut si i s-a dat. I s-a dat voie sa filmeze nu un documentar despre Paulescu, ci o manea. Asta ne spune ca nici macar pentru rectorul, decanul UMF, sau cine i-o fi dat aprobare manelistei, biblioteca cu pricina nu reprezinta fix nimic. 
Altadata sacrosanct, locul de unde daca tuseai te scoteau afara ceilalti cititori, biblioteca UMF a ajuns doar un cadru, o “panorama”. Oricum, fanii piesei in cauza n-o sa fie impresionati de volumele “infipte in pereti”, caci lor le ajung 200 de cuvinte ca lexic pentru o viata. Cat despre cel ce a aprobat filmarea, acesta ar trebui pus sa aiba mare grija si de bibliotecile Facultatilor Jilava si Rahova, mari intitutii de cultura supraaglomerate de atatea si atatea generatii de studenti merituosi.