Cand si-a ridicat poalele in fata natiunii, Cosette nu a facut vreun gest obscen, de natura a sidera lumea civilizata, atata cata a mai ramas. Nu, Cosette Chichirau si-a aratat doar puterea si priciperea de a-i sfida pe toti, fara deosebire. De a face circ din neputinta de a se exprima diplomatic. De a scoate la suprafata mahalaua politica ce zace in fiecare. De a arata cat valoreaza ceilalti in ochii ei si, in final, de a demonstra ca nu da nici doi bani pe ceea ce ar trebui sa fie Parlamentul.
Unii ar spune ca deputata USR a tratat cea mai inalta institutie a statului ca pe propria feuda. Nici asta nu este adevarat, pentru ca acasa nu intri cu botinele pline de noroi in dormitor si nici nu scuipi pe covoare. Cosette Chichirau a vrut sa arate – si a reusit – cat de usor poate fi dezbracat Parlamentul de autoritate si de simbol.
Ciocu‘ mic si un cap in gura!
De foarte multa vreme Parlamentul nu mai este „organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”, dupa cum scrie in Constitutie. Acestea sunt doar cuvinte de adormit prostii sau de iesit cu ele inainte la televizor, in vreo campanie electorala sau pentru imagine artistica. Sobrietatea si solemnitatea pe care se bate moneda au disparut din momentul in care Adrian Nastase i-a invitat pe alesi sa-i numere ouale. S-o fi vrut o gluma sau o ironie, dar a iesit o tampenie. „Ciocu’ mic, e de furat pentru toata lumea”, rostita de Serban Mihailescu, zis „Miky Spaga” , a mai tras o nuanta de culoare peste maretia Parlamentului. Chiar daca gresesc, si i-o fi scapat din gura lui Hrebenciuc, e acelasi drac. Nu autorul conteaza, ci mesajul. Ulterior, fosta deputata Anca Constantinescu, din raposatul PDL, avea sa dezvolte ideea pana la „Ciocu’ mic, ca acum noi suntem la putere”, devenind emblematica pentru partid. Parlamentul, din organ reprezentativ suprem al poporului roman, a trecut fara sughituri la faza de maidan, unde un cap in gura poate tine loc de interpelare, iar injuratura de mama ar putea fi replica la orice luare de pozitie.
De cand se negociaza legile?
Vi se pare ca Parlamentul chiar mai este unica autoritate legiuitoare a tarii? Mie, nu! Cand Iohannis tuna si fulgera in plen, apropo de Ordonanta 13, de exemplu, ironizand grosolan si fara nicio retinere puterea, cine mai face legea? Cand USR pune pe tapet doar contre si spectacole mizerabile, vi se pare ca se mai ocupa si de legi? Cand acelasi partid noaptea e in Piata Victoriei, iar ziua in Parlament, nu vi se pare ca legea e facuta de protestatari? Cand preocuparea maxima a PNL este sa sarute botinele stapanului de la Cotroceni, vi se pare ca ar putea avea si vreo idee proprie de vreo lege buna pentru romani? Cand balbaielile lamentabile ale PSD in privinta modificarilor la legile justitiei arata mai mult a batere in retragere, nu te intrebi, pana la urma, cine face legea? Cel care vrea sa o impuna sau cel caruia i se fac concesii? Cand procurorii fac presiuni ca legea sa fie schimbata dupa bunul lor plac sau sa nu fie schimbata deloc, nu incepi sa te gandesti la ce mai e bun Parlamentul? Si, in final, cand chiar presedintele tarii o spune fatis ca legile Justitiei trebuie negociate cu toti actorii, comisiile de specialitate muscand momeala, nu te intrebi de cand legile se negociaza? Ca, acum, Cosette Chichirau a ajuns sa-si ameninte colegii cu moartea, oarecum voalat, de ce ne mai aratam surprinsi? Este produsul unui Parlament bolnav, care, in loc sa-si vindece plagile, si le ascunde de ochii lumii.