Și hărțuirile. Fac parte dintre aceia care detestă sportul profesionist împins la maximum, publicitatea neroadă iscată în jurul lui, precum şi ţâşnirea inepuizabilă de ţopeală din înmulţirea zerourilor din cecurile acestor noi gladiatori. Dar îmi plac, în schimb, la nebunie sclipirile inteligente, desenele cu mingea, ruperile de ritm, chiar și mingicărelile inutile. Și, așa cum un film are alt miros, altă înaltă savoare în sala de cinematograf, așa și meciul se vede altfel de la firul ierbii, cum zice prietenul nostru Dinu, din tribună sau din culisele vestiarului. Că spectacol iaște! Hamlet îi unul singur, citit, dar este inepuizabil interpretat, sigur, câteodată foarte prost, cum e la noi acum.
Am ţinut cu Brazilia, Jugoslavia lui Geaici, Belgia, Franţa dar m-a dezamăgit celebrul Zidane ieşit din cartierul cel mai rău-famat al Marsiliei la faza cu Materasso ălălalt şi am rămas astfel la „Ritali”. Pe vremuri, eram fan al RFG-ului dinspre Beckenbauer, care nu era nicidecum o echipă tehnică, ci extrem de calculată, cam până la Kempes și la Cruyff al lui Covaci. Dar când a apărut Maradona, Diego Armando Maradona, a fost o încântare. Trebuie să fii dobitoc permanent ca să nu-ți placă desenele lui, deschiderile, rezolvările extrem de istețe, bașca execuțiile. Chiar și când vine pe aripa dreaptă, stângaci fiind, face un artificiu și înțeapă mingea cu stângul după ce-și împletește picioarele. Și ale adversarului, firește. Față de Pele, care fenta din corp, Maradona era mai iute și mișca din picioare, un Cassius Clay al ierbii. Cine a zis, bine a zis (eu am cetit-o în cronica unui gazetar italian): Maradona era un Borges al fotbalului. Aș zice mai degrabă un Cortazar sau un Sabato, Borges e prea schematic, dar merge și așa.
Ca şi în alte domenii, şi la fotbal – loc unde ar trebui să precumpănească rezultatele, nu interpretările – acţionează părerile politice, prejudecăţile şi judecăţile pripite, pe alocuri chiar tâmpite la maximum. Că ar fi tras pe nas, după cum zicea toanta ai din Costa Bica și că ar fi fost certat cu legea. Dar Gică Pompescu, de fu luat în brațe de pedeleprele din dotare, că doar ăștia au predilecție fie pentru dobitoci agitați, fie pentru delincvenți tihniți? Ce dacă Maradona a avut opțiuni politice? Le-a avut și bine că și le-a urmărit. Din filmul lui Kusturica, unul dintre cele mai frumoase documentare făcute vreodată, dacă nu cel mai, cu inserturi din propria operă, Maradona are opinii foarte ferme. Nu numai antianglo-americane, ci se descoperă a fi și adversarul pe față al lui Havelange, care 20 de ani din cât a fost și ăla prezident sulfuros al FIFA, Brazilia lui natală nu a câștigat niciodată titlul mondial! L-a câștigat în ‘94, când am ieșit noi în sferturi și Bulgaria a venit pe locul 4. Și ce dacă s-a întâlnit cu Castro, unul dintre cei mai inteligenți președinți ai Americii, ca pardon continent sau cu Chavez, Morales și, mai ales, cu Putin? Asta era opțiunea lui; a lui C.Ronaldo, care s-a dus la extrema dreaptă, e mai brează? Maradona, un om și un artist al poporului, a refuzat să joace la River Plate, echipa establishmentului, și a mai refuzat de asemenea Realul de Madrid iar în Italia și-a adjudecat cel mai intens și efervescent oraș al ei – Napoli.
Că a dat gol cu pumnul ca la volei, din săritură. Și ce, englezii cum au câștigat singurul lor titlu într-o ediție pusă cu mâna de ei înșiși? Răzbunare pentru Malvinele luate și alea cu japca, unde mai pui că în sferturi în ’66 englezii furaseră din nou și tot cu argentinienii! Iar în finală cu alde RF a Germaniei, golul neadevărat al lui Hurst a fost validat de tușierul Tofiq Bahramov, care întrebat fiind dacă a fost sau n-a fost a răspuns simplu: „Stalingrad”!
Aici un parantes: englezii sunt inventatorii unuia dntre cele mai frumoase jocuri din lume, cel puțin de-o sută și ceva de ani. Mă rog, se pare că au fost chinezii înainte, dar briții în noroiul lor l-au codificat. Din păcate nu au fost niciodată în stare, după mine, să aibă o echipă adevărată, nu au desenat niciodată nimic, doar pase lungi și sărituri la cap. Ca la rugby, pachetul de malaci la grămadă și lovituri de picior căzute. Dintre toate neamurile astea germanice nemții, cu tenacitatea lor și olandezii, cu avântul și inteligența marinărească, sunt cei mai buni. Olandezii ceia de au și surinamezi uriași ca Gullit, Kluivert, Rijkaard, Seedorf – Surinamul aflându-se întâmplător tot în America de Sud! Fotbalul este o afacere latină, uitați-vă, rogu-vă, la șampioanele mondialicești! Sigur, Cruyff a fost fantastic, foarte inteligent tactic, dar niciodată peste Maradona, nici măcar la inteligența tactică. Pe teren, căci ca antrenor Moș Diego a dat chix. Antrenorii trebuie să fie precum regizorii sau precum generalii, puțin sisi, el era prea mult. Antrenorii trebuie să-și imagineze situații fără ieșire dar cu scară de serviciu spre mare! Și, în general, generalii mai și pierd războaiele, nu sunt toți ca Mega Alexandru sau ca Jukov.