Eram purtătoriu de vorbe pe la ministerul culturii şi într-o bună zi mi-a întins o fâţă un carton pe care scria corespondent la un ziar franţozesc pe care-l vizitasem şi unde chiar îmi făcusem un prieten de familie. Foarte aferată, nu ştia absolut nimic despre redacţia cu pricina, ce orientare are gazeta, nu avea nici reportofon, scria pe genunchi. Culegătoare de ştiri pe care le compuneau ăia în redacţie, mare scofală! Dar lucra ea la? Tot așa, un spanac de șpicher făcea crize în direct când i se amintea că e la cutare mare post de radio și de teveu, dar la secția română, adică la și alții. Că postul cu pricina avea vreo douăzeci și ceva de secții în limbi cât mai străine. Și apropo, chiar Ooropa Liberă transmitea pe bandă Est, nu pe bandă Vest, erau două benzi până prin 2 000. Iar ăștia de se împâclesc cu tiluri de afiliere să știe că ziariștii ăia mari iau Nobelul, măcar pentru Pace, ca filipineza Maria Ressa.
Așa ne place să ne dăm balene, cum se zice academic. Să ne aratăm în neoane și în jărpane de mătase. Janghini globaliste de-au făcut și ele „hâc” pe-un generic sau au trecut prin cadru un sfert de minut. Cutare prezentator de știri tembelizate posedă cârciumă de fițe la lighean, cu borș de somon și cu mămăligă cu trufe și cu sushi. Toți dășchid birturi de of, de off și d’aolică, așa au nimerit ei la a lor mămică, în bătătură. Și ăsta e tot „țăran de oraș”, cum le zice prietenul Boanchiș, venit de la furnale, de la Reșița. Îl și cheamă adecvat, Oțelul Roșu. Măi, băiete, nu puteai să iei și tu bodega aia din Piața Matache, de oferă cei mai buretoși mici cu putință? Sau să reînvii Tismana, că acum e o parcare? Sau restaurantul Gării de Nord, o frumsețe când era și ființa nonstop, mă rog făcea o pauză parcă între 4 și 5 dimineața?
Acum, să ne ierte Dumnezeu, am început să vedem la adevărata lor măsură şi alte spaţii. Aceeași propagandă respiră și la Stânga și la Dreapta, și la Vest și la Est, nicio diferență. Am auzit că Eisenstein, tăticul cinematografului, mă rog, unul dintre ei, este interzis cu Patiomkin al său, fiindcă propagandă. Propaganda începe cu Moise, cu toate cartușele alea de pe coloanele de la Eghipet, începe cu Hadrian și ajunge la Hollywood și la Pravda, mai colorată sau mai puțin. Ca la iuniversități. Sigur că acolo unde se face carte, se face carte, neîndoios, dar nu intrăm noi pe culoarele alea. Apoi, la ditamai Harvardul îţi poţi închiria o sală de seminar şi te poţi produce cât te lasă bojocii şi buzunarul, tragi la Xerox o coală oficială şi vii de te lauzi cu enşpe conferinţe. Şi Dinu Păturică, avea o boccea cu cărţi, Machiavel printre ele, pe care le ţinea într-o firidă. Ăştia de acum nu au citit nicio carte, au vreun teanc de masterate, o stivă de doctorate, sunt prefesori la diverse particolere de gang şi participă la conferinţe internaţionalice de unde aduc pixuri şi cataloage gratuite. Tot ce nu au reuşit ei, îmbuibaţii de ultimă ploaie, vor să transfere asupra odraslelor. Nicio grijă, vorba ceea, a bădiei Creangă: paricopitat pleci, paricopitat te întorci, e o lege. Ce intră, aia iese, ca la moară: intră porumb, iese mălai, intră grâu, iese făină, tot pulbere, nu lingouri. Nici măcar de-o nuvelă nu iese dintr-un ăsta sau dintr-o asta, ci un poem cum e ăl cu Lia, “blonda Lie”, al lui Tristan Tzara.
Poveşti de birt, că există şi specia de şmecheraş cu o pojghiţă de cultură de bodegă, zămislită cu pilde sau citate inhalate odată cu aburul de mici. “Litălşi”. Cu pâinea lor şi cu muştarul aferent. De-alde Râmeș de-ăștia, mai aud și ei de-un Brâncuși. Rafailă, care pune în rafale niște întrebări caraghioase de te-îndeamnă la aghioase, de tipul „sunteți sporul casei”? Micii noştri amici nimurici și pogonici se dedau doar la scurt-circuite otova şi otomane, din complex de slugă şi de om sărac. Caută şi ei, ca nişte sărmane făpturi, să se îmbrace într-o identitate, să-şi închidă existenţa în nasturii unei puzderii de sulemeneli. La propriu şi la figurat. Cu câtă emfază vorbea dezaxatul nostru naţional, imbecilul de Petroff, despre imaginea ţărişoarei, despre chelneri și tinichigii! Nimic cu nimic nu dau plus, dau tot nimic.
Ce a lăsat şeful nostru de bloc în afară de necazuri, hulă şi ură necicatrizată? A lăsat în urmă numai zgomot de uşi trântite şi de zâmbete zâmbate uniform. Pofte ieftine, bre, deznădăjduiri scorţoase şi vanitoase, maimuțăreli hingherite, ca să avem doară şi noi faliţii noştri. Fericiri năprasnice şi mediocre, ca Urdăreasa lui de trei parale și cu patru clase.
Asta am făcut de peste o treime de veac : am probat metehne care nici nu ni se potrivesc. Şi am uitat de primii şapte ani de-acasă. Bine, am uitat şi copiii acasă, ca să plecăm pe coclauri să fim slugă la dârloagă.