Pornesc de la un fapt divers de tot, cum era rubrica aia de pe vremuri si unde mai scrijelea alde Peme Bacanu, de meserie carator de naturi decedate si unul dintre cei mai prosti ziaristi romani ai tuturor timpurilor. Un amic mi-a reprosat ca in foiletoanele mele i-am gratificat cu delicioase invective pe Rebengiuc si Gulea. Primul era candva un actor foarte bun de teatru si complet inexpresiv in film, scrasnit, intepat ca un semn al mirarii, lipsit de pitoresc si de inteligenta, neted. Celalalt nici nu exista, nu are niciun rezultat care sa treaca peste calificativul „satisfacator”, el fiind un ano-timp, aidoma celor cinspe mii de specialisti-specializati in adormirea galbena de dupa-amiaza, vremelnic uzurpator al postului de jeffe de teveu. Un fel de Claudiu Pelwis Chilipiroiu, adica niminea. Ca actor, Rebengiuc a produs in ultimele decenii mai mult politica, iar gestul cu sulul de hartie inginerica il descalifica pe viata.
Ei bene, Juliana Marciuc, una dintre cele mai saracute mental prezentarete de teve, a incropit o emisiune banala cu cate un invitat, doi, un fel de „Toante pentru toti” de pe vremea Cocai Andronescu si a lui Misu Fotino, magazin duminical radioficat de antart, adica de acum mai bine de cinci lustri, cu ceva influente din seratele lui Michel Drucker. Copy-paste, ca tot se poarta in casa! Mai presara ea pe acolo si cate un filmulet, avand tangentiala atingere cu sujetul, mai aduce vreun invitat, mai scoate cate o secventa din altceva, cate un cuplet etc. „Con-fasiuni” sau con-fesiuni este o emisie cuminte si oarecum necesara, ca mai aminteste despre cate o performanta uitata. Desiguramente, toate sunt trecute la capitolul capete de opera, ca si editiile acelea de colectie, vezi Doamne colectii, dar pentru coafeze, maistri militari, taximetristi, judecatori, batrane navetiste profesoare de scoala generala, educatoare de gradinite private si in limbi cat mai straine, instalatori cu liceul la seral si functionari de banca. (O emisiune la fel de inutila, dar mai simpluta, de se rezuma la un dialog somnolent dar cu aceeasi morga ar fi “Profesionistii”, a unei absolvente de iatc de pe vremuri.). La ultima Confesiune rousseau-ista a fost invitat, pe recamierul madamei Marciuc, numitul Gulea, unul dintre cei mai impiedicati regizori romani. Fie ca are un defect de vorbire, fie ca este prost in adevaratul sens al cuvantului, omul acesta da o impresie penibila de care nu s-a descotorisit nici acum. Subiectul intregii intalniri era un fel de remember al “Morometilor”, cam unica realizare a lui. Din capul locului trebuie spus un lucru simplu: filmul nu este nici pe departe o capodopera, ci un rateu sau, ma rog, un semi-rateu, nici chiar un esec stralucitor, dar pe aproape. In primul rand, lectura este una primitiva, care nu e cu totul in afara textului, dar este subsidiara. Alb-negrul parca victimizeaza o epoca, un sat, o tara. Evenimentele importante sunt trase folcloric, oblu, fara pic de tragere de inima, fara nici un „dincolo”. Finalul, parca lipit, face cu ochiul in doua sensuri, cum avem noi obiceiul, sa treaca de cenzura, sa culeaga maraieli de satisfactie publicului infantil, amator de soparle. „Unde mergem noi, ba, Nicolae?”. In fata, evident, ceata deasa, ca in poesia lui Euglen Jerpeleanu! Apoi, jocul actorilor, pe alocuri destul de reusit, fara mari obligatii de talent, este haulit, cu globul ocular inainte, cu marcaje de voce prea expandate si prea exuberante, cabotine. Ma refer chiar si la Rebengiuc, care are in cap un gol istoric, de neregasit in rolul unui taran autentic, ci mai degraba in cel al unui mistocar de bazar. Mitica Popescu, la fel, face exact ceea ce cu mare oboseala ne prezanteaza aproape saptamanal, intr-o emisiune pentru prosti, executata de niste tembeli fara haz. Cel mai bun rol al sotului marii actrite Leopoldina Balanuta era un activist tebecist-comunist din „Lumini si umbre”, unde parca debutase si Florin Calinescu, tot ca tanar activist de perspectiva si jucase bine, nu facea suse ca acum, mult sub nivelul lui Tomazian! L. Gheorghiu pare buna in rolul de casnica obidita, dar imbraca deseori si armura de mahalagioaca. Niculae, care ar fi trebuit sa fie cineva, este un neprofesionist constient de neimbracarea corecta a rolului – dupa douazeci de ani vine si ne spune ca lui nu-i place, de altminteri nici nu a mai probat vreun rol, ca si pistruiatul ala, mult mai bun, dar smecheras programat esuat in taximetrist cu plete actoricesti. Fl. Zamfirescu care, daca ar fi avut un dram de glagorie ar fi putut fi un fel de Perkins al Romaniei, are un rol tras parca din cea mai buna monografie a cartii lui Preda, scrisa de Mihai Ungheanu, unde Tugurlan e considerat, cam fortat, poate, personaj revoltat camusian.
Pentru noi, in acest areal carpato-danubiano-pontic si in totalitatea obiectelor simbolice, famelia Morometilor trece ca semn a carui „intensiune” (cuvent den batranul logician Carnap) trebuie sa ne cam defineasca. Dupa mine, pelicula regizata de Gulea este mult mai slaba decat „Setea”, cu uriasii Ciobanu si Sticlaru!