Fa-te sau prefa-te ca lucrezi, a devenit o replica definitorie pentru stadiul nostru de, iaca, mai avem putin si sunt trei decenii ! Replica inregistrata pe banda, replica de aparte, cu accent, indicatie de regie nedata direct pe postul de televizie.
Replica si indicatie, sa fim seriosi, de camin cultural, de schita de batranul Caragiale, moment sau monument de metabolism revolutionar, zbor de-o clipa tratat cu mijloacele rudimentare ale smecheriei bisnitaresti, de pe Covaci. In jargon actoricesc ii spune caccola, carlig, facere grosolana cu ochiul catre public. Un act de limbaj ce putea ramane ascuns in anecdota simpla, de cafenea. Un act de limbaj ce nu a ramas mascat, taman din pricina miracolului scrupulos si respingator al tehnicii de imprimat biografia Realului. Un act de limbaj care presupune si un joc scenic si un amestec de tacamuri cufundate in portelanul clantanitor al farfuriilor din chiuveta. Zgomot falfaitor de viata luminata de neoanele deja pregatite si gatite ca pentru defilare.
Bref, in acest spatiu si in acest timp postmodern, oamenii nu mai actioneaza, ci doar se comporta, „par ca lucreaza”, par ca parca s-ar afla in treaba, ne invata filosofii seriosi, nu liichenii si blesii, astia sunt doar gazetarasi de lista ! Desertul din primii ani ‘ 90 nu era departe de totalitarism, de un totalitarism deplasat si imprimat televiziunii. Micul ecran ne-a agresat constant, politicienii si gazetarii s-au inghesuit pe el schimbandu-ne reperele sociale, domestice si culturale. Ma rog, incercand si reusind in proportie de masa ! Cel mai penibil rol atribuit acestor nimicuri este rolul de marioneta, de marioneta care se bifeaza pe diverse tabele. Imi amintesc de rusinoasa lista a celor care au luat 100 de dolari (una suta !) publicata pe la sfarsitul anului ’90, caci patronul isi plateste slugile, dar pastreaza chitantele !
Sinceramente, nu credeam ca inca din 1990 totul era prevazut, pretaluit si platit. Aud acum dupa aproape trei decenii ca prietenii mei care ma bruftuluiau ca am ”apucat-o pe aratura” primeau bani – nu putini, patru sute de mii, la vremea aia ! – si se duceau la Timisoara (erau trimisi) ca sa miluiasca manifestantii anti-Iliescu. Acum vreo trei anisori am aflat de-un poetastru de mahala care, dupa ce s-a aflat langa Putere din primele ceasuri ale Revolutiei, recent intors de pe-afara, “de la copii”, a venit si le-a spus prietenilor de joaca : “baieti, o intoarcem, ca de-acolo de unde vin, vine si parnosul !”.
Au crezut ca daca sunt eroi – facuti, nu nascuti ! – ai Revolutiei devin automat si mari creatori. In loc sa intre in politica au vrut sa fie mari in literatura, unde au pierdut si bruma de prospetime pe care o aveau, ca de talent nu putea fi vorba.
Intr-o emisiune dietetica, un bucatar corect a spus un lucru simplu si adevarat – pe vremea dindarat, si a lui nea Nicu, se manca mai bine, mai natural, nu cu soia. Asta a aparut prin ’83. Stiu foarte bine dupa iesirile inspre 2 Mai. An de an trebuia sa ducem ba uleiul nostru, ba zaharul, care erau cartelate. Dar gazda ne pregatea pranzul si mai ramanea si pentru cina, cantitatea de zargan si de guvizi se pastra la frigider. La “Beldiman” gaseam conserve de “Ham”, branza “Bucegi” si “Homorod”. Se mai deschisese un magazin elegant in Piata Lahovary inspre casa lui Take Ionescu, unde aveau pui Picorom, cand aveau, tigari “Golf”, “Unirea” si “Doina”. In copilaria si adolescenta noastra am prins boom-ul din anii ’60 – ’70, cand castiga Rapidul singurul lui titlu de sampioana a Romaniei de pana la Revolutie si mergeam cu scoala la Opera si la Ateneu. La Opera se gaseau sandvisuri cu icre rosii, doi lei si cincizeci de bani, ca si la “Delta Dunarii”, vechea cladire de dinainte de cutremurul din ’77. In timpul liceului si mai tarziu puteam intra si la Intercontinental, la “Balada”, la etajul 21. Asa am cucerit-o pe Mihaela mea, comandand paste si o sticla de Jidvei. Intercontinentalul avea si un self, nu selfie ! In timpul facultatii ne beam cahveaua la “Capsa” si pranzeam la “Berlin” sau la “Havana”. Pas de mai incearca astazi asa ceva !
Ei bine, acel “Chef” a fost contrazis de Cichicichi, o amarata de reporterista, care a simtit nevoia sa intervina, sa se bifeze si sa ne spuie ca alimentele erau rationalizate. Nu, nu au fost asa decat in ultimii ani ai domniei lui Ceausescu si mai putin in Bucuresti, unde in ultimul an premergator Revoltei din 1989 erau cartelate carnea, untul, uleiul, zaharul si ouale. Exact cum a facut mizerabila ocupatie germana care ne-a furat totul in 1917, ca tot se apropie centenarul. Dar ea fiind taranca nu avea cum sti, in schimb trebuia sa intervina. Si asa este, multe dintre produsele de pe vremea veche nu se mai gasesc, au retetele schimbate sau au alt gust. Ca si proasta asta de fata-aspirator de subventii si stipendii.