Snobeală și scrobeală de plebei, cu faliții de gâtiță cu tot și cu țâfne de mahala, după cum apare una de se dă mare că a fost și ea la cofetăria Zambila cu vedere la Sena și a mâncat de șaptezeci de oiro prăjiturici, care nici nu erau uau, ba chiar i-ar fi plăcut să hie mai „emblematice”. Penibili, cu osebire în comparezon cu ăia de au risipit 160 mii oiro pe o cină la Abu Darabi, cu numai vreo opt fiole de Petrus. Se răspândește boala de iutub, precum tubul de cremă de ghete de anțărț. Alt cronicăraș sportivist dă lecții de limbă vorbită, el fiind un amărăștean de absolvent de engleză cu nota 6.
Băiețelul Vlăduț de la Santeu, ăla cu adeverință de audient și cu liceul textil din Pucioasa, are vorba factice și lipicioasă, pedantă, el fiind un perfect ambesil de gumilastic. Mai sunt ceva gurnaliști cu voce joasă, de cavernă și de tavernă coclită, ca ăi doi comentaci de bucătărie, Prosti Motanu și Grăjdărescu, mai sedentari decât mine. Vechea noastră îndeletnicire de peizani de la Danubiu trece într-o clocită paradă cu sclipici. Multe lovituri de teatru cad în zodia adaptărilor, tot pentru „renumeraţie”, fireşte, că dacă melanjezi Shakespeare cu Baranga şi cu niscai cuplete de brigadă e textul tău şi ţi-l plăteşti ca orighinel. Așa s-a procedat în teatru, mai ales în însăilarea aia neghioabă numită Unitârn sau Unitern, proiectat ca aspirator pentru Calamitru, neam de economi de oi de te înșeală la cântar la brânză încinsă din butoi! Acum să nu vă supărați, mie nu-mi e simpatic unul ca Repan sau Covaci, sunt mai degrabă cu Sfinxul, Olympic ‘64, Sideral, chiar Romanticii, că Mircea Drăgan ședea pe alee iar ei repetau la Casa de cultură Z, așa era numită, din Eminescu. Prea sunt maeștri toți actoriștii, deși niciunul nu a înșfăcat măcar vreun premiu de interpretare la vreun festival de mâna a doua. Chiar și acum, omul se comparezează cu Paul McCartney. Că nici ăla nu-i notist. Nu o fi, e doar geniu. Și nu Moculescu trebuie să-i răspunză, nene Anghelache. Ăsta, după performanțe și după dialogurile cu nevasta ar fi bine să nu mai iasă din casă în veci.
Greşeala mare de tot e că ne construim biografii romanţate ca să izbutim şi să izbucnim printre laurii centrului, noi, periferici şi plini de colbul uliţei. Trecutul, în loc să fie asumat și corectat din mers, a fost retrăit și cârpit, încercându-se o golire orbecăită. În loc ca în ’90 să privim înainte, am privit înapoi, de parcă de-atunci ne aflam în carantină mentală.Totul era varză, nici măcar călită. Și acum se zice, mă rog, „a mentora” pentru ăl de o face pe mentorul.
Apropo de laifstail inflamator, nebunul genial Dali poposise la Sorbona pentru o conferenţă, coborând dintr-un Rolls Royce alb umplut cu sute de conopide. Asta prin ’60. În acest laifşpilhozen se dau în stambă vedetele de bâlci de pre la noi şi rememorează evenimente. Avem aşa : miliardari de carton presat, vipi de poleială sau de viplă, vipe de hârtie creponată, tutuuri de tifon și de clipsuri de bâlci, precum şi analişti aspiratori-respingători de hârtie igienică. Toţi sunt veniţi de la coada vacii şi a existenţei şi vor să sară peste şapte cai sau să-şi tatueze precum croitoraşul ăl viteaz, “şăptche dintr-o pălitură”. Dar şi acolo era vorba despre muşte. Muşte beţive. Vrem notorietate, NATOrietate, vizibilitate şi o Nouă NEuroviziune, Nobel și-o tablă. Și aici doftoratele HC sau HP sunt umbrite de și mai ridicolul doftorat în teologie al Regretei vikinge.
Multe vedete confecţionate peste noapte nu prea mai vor să-şi amintească de unde au plecat. Sau că nu au termenat nicio şcoală mai acătării. Noi nu reprezentăm încă o societate a banului unde, ca-n America sau Franţa, un actor e mândru că a fost vânzător de mezeluri, docher şi soldat în Legiunea Străină. Sau că nu’ş ce scriitor a vândut ziare şi ventuze şi a lucrat ca poştaş în tinereţe. Sau ca sir Caine, fiul unei femei de serviciu și al unui hamal.
Mitocănie, bre, în stare de orice şi mai ales în stare pură şi simplă, necristalizată, de să umpli o baniţă de porumb cu dânsa. Toţi spiridonii, chiriacii şi alţi băieţi de prăvălie ajung milionari pe căi dosnice, căci prin muncă organizată şi cinstită nu se ajunge, cum bine se ştie, niciodată și nicăieri. High-life la pahare din plastic, mămăligă cu şampanie şi tocană cu trufe, plus partide de table pe Coasta de Azur.
Istoria, asta este marea obsesie a acestor servitori din născare și de microraion, a acestor rândaşi și arendași ai minții. Iar pe lângă Istorie, mai au o obsesie aristocrații ăştia de praf, de cred că îşi deplasează hoitul în lumina reflectoarelor : lumea care şade cu gura căscată, tembeliziunile, ambasadele, instituţiile, Ooropa, venerabile. Se și uită continentul la noi, aurzi moft. Poate pe Nefrix!
Psss. Andorra e o țară de la barieră, suntem copărtași la Divizia C și chiar nu ne enteresează ce-a înfăptuit odrasla lui Nea Puiu Cașchetă cu fotbalul nost’ comunal. Oricum, nu ne vom califica decât dacă se plămădește vreo minune.