1. Tik Tok, tic tac. Tic-tac era un restaurănțel pe bulivarul 6 Martie, Gh. Gh. Dej, actualimente Regina Elisabeta. Nu-l găsesc pominit de nimerica. Toți „bucureștenii” de tip Spârvuleasca sau Strănase/Patru-clase sunt venetici, nu-s născuți aici: dăn Orașul Stalin sau dăn Slobozia-Șah și Moară. Habar nu au orașul. Ăștia mai tineri sunt și mai dihai, născuți după ‘90. Unul dintre ei, pasă-mi-te istoric, spune despre cinematograful Timpuri Noi că era specializat în filme documentare. Nici vorbă! Era pentru noi, cei mici, și intrai când binevoiai, și la mijlocul spectacolului. După cum era și Doina, de vizavi de Bangă, pe Doamnei, mai acana de magazinul nostru, Trei ursuleți. Că la Romarta Copchiilor mergeam mai des la sfârșit de săptămână și la sărbători legale, era mai de aliganță. Jucării la subsol, ceasuri și stilouri la parter, diverse etaje cu hăinuțe și pantofiori și după vreo cumpărătură, țop, la cofetăria din colțul terasei sau la cea de pe colț, cu Academia. Seara, când apărea Informația Capitalei, știrile importante se plimbau deasupra CCA-ului.
Am împrumutat și noi ticul ăsta, tiktok-ul local, împânzim vorbe despre locante. Mai rău, la Bistrița sau Mistrița este un nenică de vrea să aibă umor și are un umor de te dor dinții! Ne tot îmbie cu șorici, slană și „jumeri” de elefant sau de dinozaur. Ți se apleacă, zău că da. Adusese telemea și o mânca hulpav cu mere. Telemeaua se mâncă la țuică și cu vreo două măsline alături. Sau cu țâri. Francezii o iau ca desert, cu struguri, cu pere. Se apucase să facă pastramă și descuamase un berbece. Bă, Vasile, fă cotlete de berbec sau mușchi, și pastramă, dar nu în halul ăsta. Nu zic să fie ca la Katz’s Delicatessen, dar măcar ca la carte. Am văzut piețele din Budapesta, pline de mizilic, de cărnuri, legume-fructe și alte bevuturi. Noi am făcut magazine din ele. Precum e Traian, o hală superbă. Ca să nu mai zicem despre Obor, hala veche cu mozaic entuziasmant însuflețitor. Și bombele aveau farmecul lor: Poiana de lângă 1 Mai, chiar și Ovidiu, sau Niculițel, parcă, de lângă 7 Noiembrie, Domenii, mă rog! Copiii ăștia ai ploii de dau note restaurantelor nu sunt iviți decât după Șarpele Roșu. Acolo erau Târnavele înainte. Mai erau, în prelugirea Siretului, Feldioara, aici pe Eminescu Cisnădie. Bumbești reprezenta o crâșmă fetiș, ca și Prieteniei. Ei încep cu Varșovia; nu, taică, Perla întâi. Mă minunez că au auzit de Ciocârlia, care era tot zahana. Mie să-mi povestești de Tismana, Brădet, Minion, Odobești, Palas, de pe Brezoianu, Hora, Mărul de aur. Restaurante, de la a restaura, că asta înseamnă. O sorbitură, o schembea, o potroacă după un chef scăzut pe la vreo margine de Bucuresci. Am văzut la Pompeii niște lăcașuri de pregătit și de servit la lume, chiar și butelci, sub formă de amfore. Nu sunt snob, îmi plac mâncărurile simple – acum, fără sare, nu am de ales – și cu gust. Și aici am sărit etapele, și foarte rău. Și nu l-am cetit pe Mateiu.
2. Spațiu public. Tot ghiolbanul național a aflat de-asta. Că parcarea ne înnebunește. Pe străzile adiacente s-a amenajat și s-a și făcut cu plată. Așa ar trebui și aici, să mă ierte Dumnezeu! Șoferii de la Salvare, și nu numai ei, parchează pe strada noastră fiindcă nu-i lasă în curte și nu le dă mâna să plătească 30 de lei zilnic. Chiar dacă lucrează 12 cu 24. La fel și alții, care locuiesc prin preajmă și fac la fel. Este un spanac de-și trece în parbriz un ecuson cu Gubernul României. Probabil șofer, că dacă era cineva parca la guvern, pe Paris sau cine știe pe unde găsea. Trebuie reglementată cestiunea asta, mai ales pentru noi, care ședem la curte. Să parcheze, frate, dar între anumite ore, nu cu zilele. La Paris, când am fost și noi invitați la sora lui Croh, Sara Lykiardopol, de ședea într-un superb apartament fix vizavi de Parcul Monceau, unul dintre cele mai elegante ale Parisului, ne-a arătat machina parcată la intrarea în bloc. 3 000 de franci chiria, parcă pe an, nu pe lună, pentru reședință. Putea adăsta câte cineva până la 4 sau la 6, pe urmă intra „propitarul”. Găsiți soluții, bre premarilor, că de-aia ne cerșiți votul!
3. Întrebăciuni retorice. De unde s-au ițit patronii de echipe de trosbal? Toți economii de oi au modelul Berlusconi? Ăla a făcut școală (liceu clasic și studii economice, terminate cu o teză premiată), a fost editor, patron de jurnale, de televiziuni, a marcat viața politică a Italiei câteva decenii, patron de echipă, -e de fotbal, cu Milan AC câștigând 5 Cupe ale Campionilor etc. Dintre alde Bemoli iștea nu știu dacă are vreunul liceul, că meserie doar unul singur: tinichigiu.
Cetesc într-o ceva publicație, Defense, un fel de Viața Militară sau În slujba patriei, cum că o ministreasă s-a întâlnit cu toți reprezentanții „culturilor religioase” din țărișoara noastră. Culturi? Culte, ăsta e pluralul corect. Culturi sunt alea de porumb, alea generale. Că tot habem generali și nu avem ce face cu ei, sunt buni de aruncat.
De inghe atâta avere la actorașii ăștia, tăicuțule? Că înainte vreme ședeau la bloc, în două sau trei camere. Mai ciupeau de la vreun film, de la șușe de stadion, de Vraja Mării etc. Dar proprietăți, auzi dumneata? Din telenovele? Țară de telenovele.
Încă una și gata. Mi-a împrumutat prof. Simion odată o carte scurtă și plină de umor, „Journal extim”, de Michel Tournier. Este presărată acoloșa o observație extrem de corectă: ca să joci golf și să nimerești scorburile alea optișpe, n-ai nevoie decât de un singur lucru: să fii complet cretin!