Aurzi dumneata! Doamne ferește și apără, să duci salata la montă, pardon! Culinarismul searbăd, nesărat, îi zice Brecht. Și ce-mi făcea bucătărașul nostru? „Ribeye”, antricot de vită la grătar, medium, că nu știm în sânge, n-am făcut școli pe la Bocuse sau Ducasse, noi la mici și bere, la coadă în parcare, la supermarket. Maimuțe; turcii, chinezii și o mulțime de arabi au pe TikTok o grămadă de filmulețe cu pulpe și cu coaste și cu antricoate de ți se-apleacă. Hop și noi, cu opulență de sărmani. Facem „tomahawk”, cotlet de porc, și chestia asta venită pe aripile vântului de Apus.
Să zic primitivism? În sensul de arhaic, străvechi, nu rudimentar, grosolan. Aș fi tentat. Noi nu ne-am asumat Istoria, nu ne-am asumat nimic. Mergem în continuare după ureche, câteodată și-ntr-o ureche. De porc, bună la piftii. Slugi la dârloagă, ne vârâm singuri căpățâna în laț. Să dăm bine, să nu deranjăm, să nu se vadă din tribune! Interzicem filme, după cum face proasta asta de ministreasă vremelnică, îl comentăm scrâșnit pe alde Sartre, facem clăbuci, iacă, la Brecht. A proposito, vă mai amintiți de Premiul de Excelență de 50 000 de oiro inventat de prof. Simion pe aripile lui Vântu? Trei ediții a avut și s-a epuizat, trei, ca tot ceea ce ține la noi. Premiul se acorda la Ateneu, normal, și se uda la Ateneu Palace, „unde mult ne place” într-o opulență sfâșietoare. Prima ediție a fost adjudecată de un regizor român cu care, prin Moțu, am stat de vorbă și care mi s-a părut infatuat și cinic. Și cam sighinaș îmbrăcat teleptualicește. A pus mai recent o piesă de Brecht, de fapt debutul lui la Piatra Neamț – am remarcat că el trăiește îndeosebi din reluări – și a avut grijă să adauge că nu-i împărtășește ideologia. Da, Brecht era comunist din RDG și-n teatrul lui epic nu se prea vede asta. A mai luat și Premiul Stalin. Foarte frumos! Dar mă pune norocul să cat pe Goaglă și în cioclopedia rumânească. Nimic. Parcă totul apăruse după ’90. La articule, o bună prezentare de Pușa Roth a unei înregistrări din 1962 și ceva de unul, Vangu, despre poezie. O editură oarecare se laudă că-i scoate pentru prima oară piesele. Fraților, am în casă volumul de teatru din 1958, cu cinci piese mari începând cu Mutter Courage, tradusă sau rafistolată de Tudor Arghezi, cu cântecelele din ălelalte, traduse de V. Porumbacu și I.C.Mătăsaru, adică tatăl Ninei Cassian, volumul de proză „Povestiri din calendar”, Meridiane, 1967, traducere și prefață S. Damian și „Scrieri despre teatru”, cu Micul Organon cu tot, Univers, eseuri, 1977, prefață de Romul Munteanu. Bertolt Brecht este un mare scriitor al veacului dindărăt, ce a schimbat fața dramaturgiei. A mai înființat și Berliner Ensemble. A lucrat cu Piscator, Lang, Pabst, Eisler, Walter Benjamin, Joseph Losey și Charles Laughton (de l-a jucat pe Galilei), Kurt Weill etc. Mai intrați, boieri dumneavoastră, și prin bibliotecă, nu repetați ceea ce vă diktează alții!
Tot în aceeași linie. Apare un colaj kitsch cu Dobrin lipit între Pele și Eusebio, poate cei mai mari jucători ai Imperiului maritim portughez și poate chiar ai lumii. Tot primitivism. Și comentacii se năpustesc: cine a mai fost pe locul patru la Balonul de aur? Regele, firește. Întrebare arhaică. Dar cine a fost primul în acel an (1994)? H. Stoichkov. Pe 2 și 3, Baggio și Maldini. Și cine a fost declarat cel mai bun fotbaliator al turneului din acel an? Romario. Adică exact oamenii din pricina cărora a cam făcut tușa Regele nostru la Barcelona. Sire, matale aici, la Constanța și Galata, atât. Dar cine o fi fost pe locul 34 în ‘94? În 1970, înainte de a se îmbarca în avion, jucătorii naționalei noastre – mai daurită, după mine, decât ăștia din ‘94, de-au ieșit din sferturi – au fost întrebați cine va lua Campionatul Mondial. Unul Brazilia, altul Italia, altul Anglia, altul RFG. Unul singur a spus „România”: Dobrin. Îl citez din nou pe Moțu: când te înscrii la maraton nu-ți propui să ieși pe locul 256, ci să termini și eventual să și câștigi cursa. De-aia ești sportiv de mare performanță.
A apărut o erupție de emisii pe youtubea, podcasturi. Nu se prea știe la ce folosesc. Sunt întreținute de niscai reporteri șpețiali care-și dau cu presupul. La un pișpirică de-ăsta era prezent Elie Nastase, după cum i se spunea la Parij. Unde îi apăruseră și nește cărți, le-am văzut la tarabă la Gibert Jeune sau Joseph, că-s doi frați și ăștia, ca adidașii Puma. În toată discuția purtată, reporterul zambilică l-a tutuit. Așa fac ăștia și cu „Gică”, de decade și devine deodată așa, nu mai e Regele. Măcar să-i zică Sire, dar n-au minte și umor. Tot primitivism?