La primul maraton de table am asistat la inceputul anilor ’80. Cred ca eram prin clasa a cincea. Se intampla la Cogealac, un sat de machidoni din Dobrogea. Jucau un cioban bogat si un constantean, sef la depozitul de vinuri din Tariverde.500 de lei linia, 1000 martul. Nu-mi placeau si nu-mi plac nici azi prea tare tablele, dar ma atragea spectacolul. Gesticulau, tipau, injurau zarurile, soarta. 2 barbati se luptau pentru ceva. Au tinut-o asa 3 zile.
Anul trecut, in Santorini, am asistat la o partida si mai lunga. Treceam zilnic, la pranz si seara, prin centrul Firei, un fel de capitala a Insulei, si gaseam, pe cea mai importanta strada comerciala (stramta, in trepte, din piatra cubica), 2 grecotei batrani rostogolind zarurile si mutand pulurile incet, ca la sah. Ce paguba, ce castig? Singura miza era Timpul, pariau pe resemnare.
Am stat in Santorini o saptamana, dar ei erau acolo de pe vremea lui Homer si vor mai fi si dupa ce Frau Merkel isi va termina mandatul. Nici 300 de Uniuni Europene nu-i vor misca pe cei doi Zorba ai mei. In tineretea lor, care a durat cateva mii de ani, au dansat si au spart farfurii. Dupa ce le-au cazut barnele subrede, funicularul, afacerea, s-au apucat de table si vor continua sa joace pana cand scoicile din Marea Egee vor mai nascoci cateva insule.