1. De 1 Mai, mă gândeam, pe plaja din Mamaia, cum ar descrie Marea un scriitorache din generația „e OK, nu-i OK sau e mai OK așa”. După mai mult ca perfectul, așteptăm, în gramatică, și mai mult ca OK-ul. Acum aș vrea să văd dacă „e mai OK” cu mască sau fără. Iar dacă USR va lua vreodată peste 50%, vom citi în manualele de istorie că revoluția a fost OK. Nu e vorba despre revoluția din ’89, ci despre revoluția din februarie 2017, cu OUG 13, cu alte măști, interfețe și abțibilduri.
2. Oscarul l-am pierdut, dar pentru Eurovision nu facem galerie pe centurile de socializare? Ne va reprezenta o fată, Roxanne, sper că i-am scris greșit numele de cântăcioasă. Dar merită să facem o victorie și din nominalizarea ei, fiindcă și la Colectiv ne-am bucurat ca niște țărani care se lăudau că „Mărioara a fost prima fată din satul nostru care a dat la facultate”. Dar pe Roxanne nu o ajutăm, fiindcă din cauza ei nu s-au făcut dosare. Dosarul este cea mai mare bucurie a vorbitorului de giboneză corporatistă care s-a născut pe vremea lui Iliescu și s-a digitalizat înainte să se alfabetizeze. Oile digitalizate sunt primele oi care au câștigat un război.
3. Ca să înțelegeți ce a fost și ce a ajuns presa, voi cita din cartea „Omul care râde în lacrimi” de F. Beigbeder. E un roman despre ziariștii și societatea din ultimii 30 de ani, iar Beigbeder e un mare contrabandist de torente. „În anii ’90, banii curgeau în valuri… Publicitatea era la putere, iar el (personajul lui Beigbeder, n.m.) era unul dintre copiii ei minune. Își amintește de filmările somptuoase din Africa de Sud, de serile de la Cannes care dădeau în orgie, de seminarele din Palatele de pe Insula Mauritius. Banii din publicitate finanțau întreaga mass-media. În anii ’90 (la noi, după 2000, n.m.), nu doar în comunicare salariile erau mai mari decât ar fi trebuit; televiziunea își plătea mai mult decât s-ar fi cuvenit moderatorii, ziarele, scriitorii, moda manechinele… Agențiile nu mai știau pe ce să dea banii. Și presa se îndopa. Belșugul publicitar o făcea să nu-și pună întrebări. Apoi a sosit invenția aceea sordidă a armatei americane: internetul (eu scriu de vreo 20 de ani că e o invenție sordidă, dar nu m-a interesat geneza acestei chestii hapciupalitice și nu știu ce rol a avut armata americană, n.m). Democratizarea mass-mediei a făcut poporul să creadă că oricine poate fi moderator, specialist în publicitate, ziarist sau umorist: era de ajuns o cameră web. Cea mai neînsemnată bloggeriță, comentând din garsoniera ei, putea să-și dea cu părerea despre ultima colecție Chanel, în schimbul unei genți primite gratuit. Oricine se putea lua drept star și uneori chiar devenea. Puterea mass-mediei s-a prăbușit în anii 2000. (…) Seceta de bani pârjolea toate sectoarele media. Nici măcar politicienii nu mai aveau nevoie de noi pentru a fi aleși. Foști miniștri se prostituau pe trei parale pe Canal 8, ex-vedete de televiziune își vindeau podcasturile sau își făceau conturi pe YouTube, ba chiar o fostă Miss Meteo, ajunsă-n șomaj, cerșea bani pe Instagram”.