Aeroportul Karol Woytila din Bari. A venit toamna si in Sudul Italiei. Valuri imprastiate de vant. Bate Adriatica in geam. Restaurant elegant, cu sandviciuri de caracatita, la 7 euro bucata. Asa ceva ar costa minimum 20 de euro pe Linate, la Milano.
Totul e frumos pe aeroportul cu nume de Pontif, unde parfumurile si albumele de arta stau bine, raft langa raft. E frumos, tot asa o tin, m-am blocat, e frumos, sigur ca e frumos in dreptul terminalului A, cu zeci de porti, pentru Milano, Zurich, Paris, Viena. Dar exista si terminalul B, cu doar patru porti, inghesuite ca intr-un grajd. De acolo pleaca, la 13. 40, avionul pentru Sofia si la 15.15 cursa de Bucuresti. Lipsesc Pristina si Karachi, ca altfel am fi toti. Pe terminal (grajd) scrie mare Extra Schengen. Si asa arata, ca un grajd. Suntem in UE, dar nu suntem in UE. Si cati oameni au intrat degeaba la puscarie, ca sa indeplinim conditiile pentru nu stiu ce MCV, Schengen si alte balarii macoveiste! O lada cu inghetata si un bar de doi metri patrati, cu apa si Cola. Ca sa-i acuzam pe italieni de discriminare, ar trebui intai sa vedem cum ne discriminam noi. Democratizarea aviatica si inmultirea curselor low cost au transformat calatoriile aeriene in trenuri personale. E cu noi si baiatul cu acordeonul, a venit si mamaia cu geanta de rafie, la aterizare se aplauda, certam stewardesa pentru intarziere, iar ea tace, in loc sa spuna „da, unchiuletule, io sunt de vina, m-am fardat cam mult si de-aia n-am decolat la timp!” Navetistul lui Ion Baiesu, din „Balanta”, s-a updatat. In ceausismul tarziu, satul romanesc producea necalificati pentru oras. Pleca navetistul lui Baiesu la Bucuresti, muncea ca paznic si intr-un an isi lua motoreta. Astazi, suntem sefi cu munca bruta in Europa. Din ianuarie pana in iunie 2018, s-au dus la treaba, in afara tarii, 200.000 de romani. Iar in cursa low cost Bucuresti – Bari erau numai academicieni, in comparatie cu automutilatii si ghicitoarele din avionul Bucuresti – Dortmund. In sudul Italiei nu prea au loc pungasii. De la Barletta pana la Santa Maria di Leuca se traieste din savoare, nu din istorie si industrie. In Puglia mananci ieftin si minunat. Dar de vazut, vezi casutele trulli din Alberobello (niste colibe conice), grotele – locuinte din Matera (case si pesteri cu pereti comuni) si un safari la Fasano – platesti 24 de euro pentru un adult si 20 pentru un copil si te plimbi cu masina printre lei, tigri si ursi, iar caprioarelor si zebrelor le dai nuci din palma, pe geam. Oferta culturala a zonei nu e foarte generoasa, daca te gandesti ca Italia ne-a blazonat cu Renasterea. Sigur, exista si orase cu vestigii ca Bari (doua catedrale aproape milenare), Brindisi si Lecce, ori statiuni ca Polignano a Mare (lux de Coasta de Azur, dar la preturi de doua-trei ori mai prietenoase) si Monopoli. Iar sala de teatru din micutul Ostuni (un oras alb, pe un deal de unde se vede Adriatica) e peste Opera din Bucuresti. Totusi, putin, subtirel, modestino, in comparatie cu Toscana si Veneto.
Veniturile sunt pe masura. Ai nostri lucreaza ca paznici, baieti de mentenanta si badante (ingrijitoare) si cine prinde 1000 de euro pe luna s-a scos. Iar ca barbat esti realizat daca te-a primit familia de italieni sa dormi la ea acasa. In felul asta scapi si de chirie. E o mare reusita, e ca intrarea la facultate de pe vremuri, se bucura parintii din tara – „dom’le, fiul meu si-a facut un rost acolo, sta la italian in casa!”