A aparut cartea autobiografica a lui Dumitru Dragomir. Domnii ziarici au prezentat fragmente, fara sa aminteasca, in gazete si la televizii, ca eu am scris postfata.In schimb, fitilistii din presa au raspandit zvonul ca as fi participat la redactarea cartii.Adevarul e ca nu am pus nicio virgula. Dragos Dumitriu a ingrijit lucrarea.Eu am citit manuscrisul cand era in faza de predare la editura si l-am sfatuit pe nea Mitica sa mai imblanzeasca anumite pagini, in special cele dedicate alegerilor pentru presedintia LPF, din 2013.Dom’le, sunt foarte convingator!L-am pus pe ganduri.M-a ascultat cu mare atentie.Si n-a scos (mai) nimic!A ramas cu grenada istoriei recente in mana.Redau integral postfata.
Aproape toti memorialistii au doua pacate. 1. Isi incep mucegaiurile cu pretentii de capodopere obosind cititorul cu detalii fastidioase, intinse pe zeci de pagini, despre copilaria „autorului”. Nimic mai plictisitor decat capitolele despre bunicute dulci si unchi sfatosi. 2. Autobiografiile zaharisitilor n-au substanta, carne, miez, intamplari. N-ar fi fost nici o paguba daca domnii autori n-ar fi trait acele vieti ca niste telegrame, pe care, lipsindu-le masura, le-au transformat in romane.
La Dragomir e invers.El pune in pagina povesti si carne cat pentru un abator literar si se arunca in fata publicului cu o dezinvoltura de poet care n-are ce pierde. Desi Corleone nu-i poet. Dar are ce pierde. Dupa primele cinci, zece file, copilul Mitica se transforma intr-un maratonist pe coridoarele Puterii. Dragomir este un profesor universitar de scoala vietii, care a gasit fisurile unor sisteme, slabiciunile unor epoci. Pentru ca este vorba despre doua epoci. Pana la Revolutie, Dragomir navaleste sau se furiseaza printre prim-secretari de judete si fotbalisti internationali, printre ofiteri de informatii si milionari pe vremea comunistilor (sunt intamplari grozave cu proprietari de tiribombe si tigani cu servitori, carora Militia le-a confiscat tone de aur).
Cand treci la partea a doua, dedicata agitatiei de dupa ’89, ai impresia ca strangi in brate o bomba sau ca scarpini epicentrul unui cutremur. Cunoscand personajele, ma tot iluzionam ca parcurg un roman de aventuri, nu o autobiografie. Mai bine i-ar fi zis direct „Cartea cu dusmani”, asa cum si-a propus un mare prozator, dupa ce i-a aparut „Cartea cu prieteni”. Dragomir nu-si lasa dusmanii morti sa se odihneasca si pe cei vii sa respire. Sunt curios cati vor mai vorbi cu el, cati il vor ierta, cati se vor razbuna. In seismologie, nu prea se intampla ca replicile sa fie mai puternice decat cutremurul. La Dragomir s-ar putea intampla si, din acest motiv, cartea lui va avea parte de Destin, de publicitate, de cititori, de reeditari si de prostoboi zelosi, care o vor distruge, facandu-i cel mai mare serviciu.