S-a întâmplat pe la mijlocul lui iunie. Soția mea a venit acasă plângând. „Valeria, prietena mea din Republica Moldova, e în a treizeci și șaptea săptămână de sarcină, iar medicii de la Chișinău i-au explicat că fetița ei are o problema gravă, gravă, foarte gravă și, imediat după ce se va naște, trebuie operată pe inimă. Și mai grav e că medicii de la Chișinău au spus că această operație nu se poate face decât la Cluj sau la Kiev. În noaptea asta, Valeria și soțul ei vor să o ia spre Cluj.”
Cum nu puteam ajuta cu nimic, și cum par așa, mai bestie, i-am zis soției „hai la prietenul meu Șerban Popescu (150 de selecții în echipa națională de polo), la Unico Vero, să ciugulim ceva și să beau un șpriț!” Șerban are mâncăruri de îți plânge Napoli în farfurie și niște vinuri în care dealurile toscane și-au tradus amurgul pe limba lunii septembrie.
Nevastă-mea se uită la mine ciudat – „dom’le, dar acestui animal chiar nu-i pasă de nimic?” Tăceam. Mă speriasem, însă, „pe dinăuntru”. Mă întrebam, în ignoranța mea covârșitoare, ce aparate, ce microscoape, ce degete trebuie să aibă chirurgul, fiindcă inimioara copilașului e cât o monedă! Săraca fetiță! Vedeam scena în care, imediat după ce va ieși din burta mamei, puiuțul va avea, pe o masă de operație, prima întîlnire cu Europa noastră jagardeloasă.
Pe drum, i-am spus soției „stai așa, că am o idee!” Dar nu credeam în ideea mea. La Kiev nu cunosc pe nimeni, însă la Cluj puteam să leg ceva. M-am dus cu mintea spre un europarlamentar și spre Cornel Dinu.
Știam ce a făcut Dinu la Cluj, în a doua jumătate a anilor ’80. O echipă frumoasă, un 2-2 cu Steaua – când el antrena Clujul adevărat, nu CFR -ul, iar Steaua era de neatins, însă a prins-o Cornel de vreo 15 ori în ofsaid – o poveste de dragoste cu o baschetbalistă superbă, prietenia cu familia Maior. Am vrut să îl sun pe europarlamentar, dar soția mi-a spus „lasă-l pe panglicarul ăla, sună-l pe Dinu!” Am zis „bine!”. Îmi era și mai simplu. Hai să-l sun pe al meu!
După ce s-a lăsat de fotbal, cel mai bun fundaș central al României (alături de Belodedici – Cornel și Belo sunt cosmonauții acelui post, fundașii Craiovei să mai aștepte o tură) a început superb peste tot, fiindcă e inteligent și ambițios, dar a răvășit totul cu gura aia proastă. L-am sunat. Tocmai îi mucifica, pe la televizii, pe o pocnitoare grasă și pe soțul ei, un panaramez. Dinu avea dreptate sută la sută. Și i-am povestit „uite așa, așa, poate încercăm la Cluj!” Dinu și-a făcut talentul, m-a înjurat – cât am tras două fumuri de țigară, ca să nu-i răspund – și a încheiat cu „te sun într-un sfert de oră!”
A sunat după cinci minute. „Ce Cluj, mă? Să se ducă la Târgu – Mureș, am reușit să vorbesc cu domnul doctor Horațiu Suciu! Doar la Târgu- Mureș se poate face intervenția asta!” Căutați pe net ca să aflați cine-i Horațiu Suciu! Dar căutați medici, nu pe Vlad Voiculescu! Medici, nu pluseriști!
Valeria și soțul au plecat în noaptea aia. La graniță – probleme. Nu-i lăsau tovarășii vameși să intre în România! Că uite Covidul, că ia carantină! Propagandă din asta, deși aveau o tonă de acte și trimiteri medicale, fiindcă sunt oameni foarte serioși și stabili din toate punctele de vedere.
În fine, Valeria a fost internată, iar pe fetiță a monitorizat-o permanent echipa doctorului Horațiu Suciu, înainte ca puiuțul să se furișeze pe ușile batante ale lumii. Orice ușă batantă are două sensuri, doar două, străbătute trepidant, și o eternitate de chemări ale josniciei.
La naștere – belele! Au operat cinci doctori. Valeria a pierdut patru litri de sânge. Eu eram cu Serghei Mizil, pe plajă la Mamaia, când m-a anunțat soția. Normal că am făcut pe inteligentul. „Poate 400 de mililitri, fiindcă patru litri înseamnă tot sângele!” Nu, patru litri au fost. Patru litri. Tot patru litri a mai comandat și Serghei.
Iar fetița avea 250 de nu știu ce în loc de 140 de nu știu ce. Medicii au băgat copilașul la electroșocuri.
Marți, 7 iulie. Fetița și mămica ei sunt bine. Peste câteva zile vor pleca acasă. Cum îl mai înjur eu acum pe nea Cornel?