Maine se fac 5 ani de cand s-a intunecat limba romana. Mierea frazei s-a dus, apicultorul silabelor cu polen si priveliste ne-a lasat pe mana noastra perdanta. Apicultorul? Gresesc, cum am gresit tot timpul in preajma lui. Fanus Neagu era mai mult decat un apicultor sau o prisaca. El a fost si va ramane arborele cu miere si desfatari al literaturii noastre. Fara nea Fanus, poiana si padurile cuvantului au devenit maidane. Reproduc textul meu din 25 mai 2011. Nici nu stii cat te-am iubit, nea Fane!
Nu prea pot sa scriu azi si nu ma impiedica expresii de celofan ca „sunt impietrit de durere” sau „am ramas fara cuvinte”. Aproape toata presa romana e fara cuvinte, de prin 2000 incoace, dar intrusii nu se pot plange ca au pierdut ceva.
Ca sa ajungi lefter de vorbe trebuia intai sa le ai. Si nu e cazul, nu mai e cazul, iar asta il darama pe Fanus. De la an la an, de la Nichita Stanescu la Grigore Hagiu, de la Velea la Baiesu, de la Mircea Micu la Pitut, de la Eugen Barbu la Adrian Paunescu, lui Fanus Neagu i se micsora lumea. Pe langa suferinta pricinuita de disparitia marilor sai prieteni, nea Fane constata si ca in jurul sau incepe sa se vorbeasca o limba romana fara anotimpuri si fara forme de relief. As vrea sa-l evoc, insa mi-e imposibil, fiindca ma striveste prezentul. Ieri, m-au tocat cu telefoanele distrusii din presa. Imi cereau sa le povestesc „una cu Fanus Neagu” sau sa le recomand pe cine sa invite la emisiuni, dintre scriitorii care i-au fost apropiati, in ultimii ani. Le-am spus ca, dupa mine, cei mai potriviti ar fi prozatorul Nicolae Iliescu si criticul Razvan Voncu. Spalatorii de chiloti mondeni n-auzisera de Nic Iliescu si de Voncu. Atunci, ce sa mai vorbim? Ca va fi greu sa i se construiasca o posteritate dreapta? In momentul asta, anecdotica e mai cunoscuta decat omul si omul mai cunoscut decat opera.
Nu numai ca ne va fi dor de nea Fane! Ne va fi aproape imposibil pe cararile limbii romane. Fronturile metaforei s-au prabusit sub ochii lui, asa ca a plecat cu o Dunare mai sus.
Inchei aceasta mie de ani de doruri, tradusa prin 5 ani calendaristici, cu o poezie a lui Nichita Stanescu, dedicata lui Fanus Neagu.
„Voi, derbedeilor, sensibili si aurii
precum polenul de pe aripe de fluturi in zig-zag,
un orizont din trupul meu imi fac
tragand sageata unui punct pe i.
Ursul acesta bland si calm si bleg, Fanus,
e apucat de nimeni ca de doruri; –
da cu sarutul doar in zboruri
iar iernii lumii e invartecus.
De zimbrul asta mult zambesc cu zambre
Lasandu-l mult pupat, mult sarutat
cand simt cum pasarea imi tine loc de tample
si sambure mi-e creierul pentr-o coroana de-mparat.
Il las pe tont sa stea pe tron
cum las sarutul meu pe alta gura –
cel mai sarac si cel mai domn, –
din ochi imi curge pe figura,-
lacrima sarata,
pentru altadata.”