Antena 1 a dat, sambata noapte, „Top Gun“. Filmul e un fel de „Liceenii“, in versiune americana, insa nu le ridica probleme intelectuale nici celor care sunt fideli megaproductiilor „Pistruiatul“ si „Actiunea Zuzuc“. Exact ca in „Liceenii“, dragostea se suprapune cu devenirea profesionala, dar totul se petrece in armata (o baza aviatica de elita), nu la scoala.
Asa pueril, Top Gun a fost unul dintre filmele generatiei mele. L-am vazut la video, prin 1987-1988. I-a zapacit si pe baieti, si pe fete. In Romania lui Ceausescu, baietii se uitau la geaca de piele, la motocicleta, la gagica lui Tom Cruise, la palmierii de pe malul oceanului. Fetele erau zapacite dupa Tom Cruise, dupa melodia filmului (un blues pe care se dansa la ceai sau la bairam) si, aidoma baietilor, dupa palmierii de pe malul oceanului. „Nu te mai gaseam/ Si am scos ocheanul/ Dincolo de geam/ Vuia Oceanul“ (Adrian Paunescu, doar nu credeti ca as cita, nici n-as avea ce, din Liiceanu). Dincolo de Zidul Berlinului, dincolo de toate Cortinele de Fier, dincolo de Vestul Europei, dincolo de marginile oceanice ale latinitatii (Spania si Portugalia, unde nu credeam ca vom ajunge vreodata), dincolo de faptul ca aveam mult timp de visat si putin spatiu de manevra, dincolo de toate si de noi – vuia Oceanul.
Mereu ma gandesc la „Top Gun“ cand se difuzeaza la televizii imagini de la revolutia din decembrie 1989. Cand le repriviti, incercati macar o data sa faceti abstractie de emotii si de amintiri. Uitati-va doar la hainele celor iesiti in strada. Ce geci oribile, cenusii, patru-cinci modele la un milion de oameni. Greucenii aveau alendeloane – cuvantul vine de la Alain Delon, pentru cei nascuti ieri. Tot oribile. Facute la Orastie. Altceva e grav. Aceleasi geci, acelasi nivel vestimentar se pastreaza si in filmari din ’95-’96, intinse chiar pana spre 2000.
Imediat dupa ’90, spaniolii si portughezii, pe care i-am pomenit mai sus ca margine oceanica a Europei si a latinitatii, si-au modernizat tarile. Nu le-a trebuit vreo revolutie ca sa ia fonduri europene, la greu. M-am plimbat, in urma cu 12 ani, pe autostrazile din Insula Madeira, in unghi de cel putin doua ori mai inaccesibil decat orice bucata de pe Comarnic-Brasov. Langa Barcelona, pe langa aeroportul cunoscut de toti turistii, au mai aparut doua, nefolosite. Dar catalanii le-au ridicat, sa fie acolo, pentru orice eventualitate. Si au generat locuri de munca. Au tocat banii europeni fara grija ca-i aresteaza cineva, nici catalan pe catalan, nici spaniol pe catalan! Aveau de construit o tara, nu o inchisoare cu pretentii de stat european. Mai departe. Soselele din Madrid par niste caracatite cu tentacule harponate intre cladiri aristocratice, blocuri turn ca peste ocean, cartiere rezidentiale si vazduh. Pe Paseo Castellana (o Calea Victoriei a lor, aici sunt chiar obraznic), cinci benzi de rulat si una de refugiu pe fiecare sens, plus a treisprezecea banda la mijloc, pe care poti intra daca in masina calatoresc de la trei persoane in sus.
Cat timp noi ne-am schimbat gecile, Vestul latin al Europei a facut autostrazi.