Adrian Nastase mi-a dat dreptate, la televizie. Mitingul PSD ar fi o prostie. Bine, el a formulat cu precautii, a spus ca „PSD e un partid al majoritatii tacute”. Normal, din moment ce membrii PSD de la sate si din orasele mici au in pliscuri mai multe vocale decat dinti.
Altceva as fi asteptat de la Adrian Nastase. As fi vrut sa spuna ca, desi partidul lui a castigat alegerile si in 2012, si in 2016, in inchisorile din Romania se traieste ca in temnitele din evul mediu sau ca in puscariile din Turcia lui Erdogan, tara de care ne ferim. Daca Adrian Nastase si-a facut pedeapsa in conditii bune (umane, nu de lux), „majoritatea muta a detinutilor” are de suferit crunt. La capitolul inchisori, nu numai ca suntem inapoiati fata de mult iubita si complimentata UE. Avem o intarziere si fata de propria noastra istorie. Mai jos, concret, la chestiune!
In 1945, Zaharia Stancu a publicat volumul „Zile in lagar”. Potrivit criticului Marian Popa, Stancu ar fi facut puscarie pe vremea „regimului burghezo – mosieresc”, cum ar zice Iliescu, „pentru defetism, fiindca ar fi cerut sa nu se inceapa razboi contra Uniunii Sovietice. Cartea lui Stancu da informatii veridice si revelatoare asupra lagarului, care pare a fi mai curand un hotel. Cum la arestare are la el frumoasa suma de 22000 de lei, isi permite sa opteze pentru detentie de clasa intai, care costa 200 de lei pe zi. Memorialistul descrie micile dificultati gastronomice, faptul ca uneori la masa era peste, dar lipsea lamaia, si ca un alt scriitor, cu inalta protectie, putea bea si vin.”
Daca ar fi meritat putina puscarie (potrivit legii, ca eu nu i-as fi dat), Stancu trebuia sa o infunde pentru „Oameni cu joben”, tiparita in 1941 si nereeditata pana azi. Cartea „Oameni cu joben” l-a urmarit toata viata pe Zaharia Stancu. A fost un roman de santaj. Bancherul Manolovici avea o fata iabrasa, Lidia, pe care o curtau doi prozatori cam poeti la femei, Octav Sulutiu si Anton Holban, iar ea se tavalea cu Stancu. Autorul de mai tarziu al romanului „Descult” (tradus, pe banii comunistilor in toata Europa, iar autorul se lauda ca „<<Descult>> a facut inconjurul lumii in sandale de aur”) era un taran distins ca un lord, barbat inalt, cu ochi albastri si care schiopata usor, ceea ce „ii dadea un aer sexy”, cum ar zice ziaristele de azi. In „Oameni cu joben”, Stancu a prezentat depravarea (inclusiv scene de zoofilie) din familia bancherului si pe urma s-a dus la Manolovici si i-a cerut bani, ca sa nu publice cartea. Bogatasul l-a refuzat, dar se pare ca a cumparat aproape tot tirajul. De vreo trei ani tot incerc sa fac rost, macar imprumut, de” Oameni cu joben”, dar nu reusesc. Dupa ce a ajuns presedinte al Uniunii Scriitorilor, Stancu a avut grija ca „Oameni cu joben” sa dispara din tot ce insemna bibliografia lui. Degeaba. Scriitorii vorbeau, pe la colturi, tot despre „Oameni cu joben”. La inceputul anilor ’70, Mircea Micu lucra ca functionar la Uniunea Scriitorilor, in vila aflata in spatele magazinului Eva. Stancu tinea mult la el. Saptamanal, il punea sa-si scrie demisia si pe urma i-o rupea. Cand i-a aparut lui Mircea Micu romanul ( ulterior ecranizat) „Patima”, Stancu l-a chemat in biroul sau, dar nu ca sa-i ceara demisia, ci ca sa-l felicite. Mircea Micu i-a multumit si i-a spus ca „am citit si eu, recent, o carte de-a dumneavoastra si m-a impresionat.” Vizibil tusat, Stancu a comandat secretarei cafele si coniac frantuzesc, si l-a intrebat „ce carte, draga?” „Oameni cu joben”. S-a auzit un „iesi afaraaaaa!”, dupa care Stancu n-a mai vorbit aproape un an cu Mircea Micu. Nu mai avea chef nici sa-i ceara demisia.
Cuvantul „joben” exista doar la noi. In Europa i se spune cilindru. Jobin, nu Joben, Jobin a fost un francez care a deschis pravalie de palarii la Bucuresti.