Drumul spre iad este pavat cu intenții bune. Depinde de cine și cum finanțează pavarea. De 100 de ani se vede din modul în care Liga Națiunilor și urmașa sa ONU, prin organizațiile subordonate, au gestionat pacea, bunăstarea și sănătatea în lume. Ultimul eșec, bombardarea Odessei după patronajul ONU al acordului Rusiei de garantare al exportului de grâne din Ucraina, înainte ca cerneala să se usuce pe document, este un exemplu mai mult decât concludent.
În 1919 după primul conflict mondial a luat naștere Liga Națiunilor. Ca să fie pace. Obiectivul relevant a fost rezolvarea conflictelor între națiuni prin negociere și arbitraj. Intenții bune fără consecințe practice. Liga n-a putut opri invadarea Chinei de către Japonia, nici agresiunea Italiei asupra Etiopiei, nici remilitarizarea Germaniei după tratatul de la Rapallo, înregistrat la Liga Națiunilor în 1923. Deși nu conținea explicit acorduri militare, colaborarea militară a înflorit în umbra sa, contrar nemulțumirilor Franței și Marii Britanii. Un fel de ajutor militar al Rusiei pentru Germania, în termeni cotidieni.
Atunci când marea criză a lovit lumea occidentală în anii 1929-1933, Germania, Japonia, Italia și Spania părăsesc organizația și după câțiva ani în loc de pace începea al Doilea Război Mondial. (Ne)întâmplător este modul în care URSS intrată în Liga Națiunilor în 1934 a fost exclusă în decembrie 1939. Nu imediat după atacarea Poloniei, în septembrie, invocând același motiv ca în zilele noastre: protejarea fraților de sânge. Doar după atacarea Finlandei în noiembrie 1939. Și după un aranjament care a intrat în istorie. Din 15 voturi ale Consiliului, doar 7 au fost pentru excludere. La limită după ce în prealabil, întâmplător, cu o zi înainte de vot au intrat în Consiliu Bolivia, Egipt și Africa de Sud!
În 1945 se naște ONU. Care preia o parte din structurile Ligii. URSS sub conducerea lui Stalin negociază dur cu Roosevelt regulile Consiliului de Securitate. Cu 5 membri permanenți: SUA, Rusia, Marea Britanie, Franța și China. Republica China și mai apoi RPC din 1971 în timpul “nebunaticei ”administrații Nixon. China este primită la presiunea SUA. Întâmplător, Albania a fost țara care a inițiat moțiunea primirii RPC. Realizată cu sprijinul Angliei și Franței. Întâmplător sau din cauza problemelor cu inflația pe final de plan Marshall, după eșecul din Coreea și Vietnam. RPC trebuia frecventată. Întâmplător Kissinger îi face o vizită lui Zhou Enlai. Întâmplător izbucnește și Criza Petrolului în 1973 care trimite acordul Bretton Woods la arhivele istoriei. Ca să nu ne plictisim, ne rămân moștenire Banca Mondială și FMI ca să păstreze pacea și liniștea capitalului. Lucrurile se mai liniștesc prin revenirea creșterilor economice până în 1990 când iar apar norii crizei. După ce Iugoslavia a fost un membru activ al ONU, ocupând și un loc ca membru nepermanent în Consiliul de Securitate și dând al 34-lea Secretar al ONU, întâmplător se destramă democratic. ONU trimite forțe de menținere a păcii.
Operațiunea continuă după ce drepturile minorităților impun crearea Kosovo, o continuă sursă de conflicte și nu de pace. În Transnistria menținerea păcii după înghețarea conflictului din 1992 o fac întâmplător forțe rusești. Cu acordul tacit al ONU. Nici în Libia nu putem număra “succesuri” ale ONU în medierea intereselor Rusiei și SUA. În Ucraina s-a văzut cât de eficientă este intervenția organizației. ONU are 40000 de angajați permanenți și un buget de 3,12 miliarde $ în 2022, din care 20% pentru misiuni politice (?) speciale. Știu că birocrația costă, dar ținând cont de rezultate, de la Consiliul de Securitate în jos ONU ar trebui să se reinventeze înainte de declanșarea unui al Treilea Război Mondial de la prea multă eficiență în lupta pentru pace!