Discursul susținut de Mark Rutte în fața Parlamentului European, la 26 ianuarie 2026, a fost unul dintre cele mai ferme și mai lipsite de iluzii luări de poziție ale unui Secretar General al NATO din ultimii ani. Dincolo de formula devenită celebră – „keep on dreaming” /„continuați să visați.” – intervenția sa a avut rolul clar de a tempera entuziasmul Parisului și al altor capitale occidentale pentru ideea unei armate europene independente, printr-o argumentație tehnică, rece și profund politică
Primul pilon al discursului a fost ceea ce Rutte a numit, implicit, „golul de capacitate”. El nu a discutat problema apărării în termeni de efective, ci de capabilități critice, subliniind că Europa depinde structural de Statele Unite în domenii-cheie. Transportul strategic, necesar pentru mutarea rapidă a trupelor pe continent, rămâne aproape imposibil fără avioanele americane de mare capacitate. În materie de informații și supraveghere, Rutte a amintit că peste 80% din datele de inteligență utilizate de Alianță provin din resurse americane, sugerând tranșant că „fără ochii Americii, Europa este oarbă”. La fel de grav, sistemele de apărare antirachetă care protejează orașele europene sunt, în mare măsură, de producție și operare americană, ceea ce face imposibilă, pe termen scurt și mediu, o autonomie reală.
Al doilea argument major a vizat mitul „duplicării” resurselor. Rutte a criticat frontal ideea creării unor structuri de comandă europene paralele cu cele ale NATO, în special în raport cu sediul militar aliat de la Mons. Europa, a spus el, are resurse limitate – atât financiare, cât și umane – iar fragmentarea acestora ar slăbi simultan și Uniunea Europeană, și Alianța Nord-Atlantică. Mesajul a fost limpede: un nou cartier general la Bruxelles care să facă ceea ce face deja NATO nu ar adăuga putere, ci ar consuma inutil bani și competențe rare.
Cel mai sensibil punct al discursului a fost, fără îndoială, realismul nuclear. Rutte a reamintit că securitatea continentului se bazează pe descurajarea nucleară extinsă a Statelor Unite. Deși Franța dispune de propriul arsenal nuclear, acesta este calibrat pentru interesele sale naționale și nu poate înlocui, nici numeric, nici ca rază de acțiune, umbrela nucleară americană care acoperă toți cei 32 de aliați. Mesajul implicit a fost că o „europeizare” a descurajării nucleare este, în actualul context strategic, nerealistă.
În completare, Rutte a lansat o critică dură la adresa industriei europene de apărare, profund fragmentată. El a arătat că statele europene preferă să își protejeze propriii producători de armament în loc să standardizeze și să achiziționeze rapid echipamente compatibile. Exemplul tancurilor este grăitor: Statele Unite operează un singur tip principal, Abrams, în timp ce Europa dispune de o multitudine de modele diferite(~14 – 17 modele diferite), incompatibile logistic, ceea ce ar transforma orice conflict major într-un coșmar operațional.
Discursul a avut însă și o dimensiune tactică, orientată explicit spre Washington. Prin recunoașterea deschisă a dependenței europene de America, Rutte a încercat să transmită un mesaj clar administrației conduse de Donald Trump: NATO nu este o povară, ci principalul instrument prin care SUA își exercită influența strategică în Europa. Subtextul a fost evident – o retragere americană ar crea un vid de securitate pe care Vladimir Putin l-ar exploata imediat. Reacțiile de fundal au confirmat falia strategică din interiorul Europei. În timp ce Franța a acuzat discursul de „vasalitate” față de Washington, statele de pe Flancul Estic – Polonia și țările baltice – s-au regăsit în mare măsură în analiza lui Rutte. Pentru acestea, garanțiile oferite de Paris sau Berlin sunt percepute ca fiind mult mai puțin credibile decât prezența concretă a trupelor americane pe teren. În ansamblu, discursul lui Mark Rutte nu a fost unul împotriva Europei, ci un avertisment sever împotriva autoamăgirii strategice. El a tras o linie clară între aspirațiile politice și realitățile militare, reamintind că, în lipsa unei transformări radicale și costisitoare, securitatea europeană rămâne indisolubil legată de Statele Unite.
Recentul schimb de replici dintre Secretarul General al NATO, Mark Rutte, și oficialii francezi, alături de alți lideri europeni, readuce în prim-plan o tensiune veche din interiorul Alianței, reactivată de contextul politic al anului 2026 și de presiunile venite dinspre administrația americană condusă de Donald Trump. Miza nu este doar una de nuanță diplomatică, ci ține de însăși arhitectura securității europene și de raportul de forțe dintre Europa și Statele Unite.
Într-un discurs tranșant susținut luni, 26 ianuarie 2026, în fața Parlamentului European, Mark Rutte a respins fără echivoc ideea unei autonomii militare europene reale. Mesajul său, condensat în formula devenită deja celebră – „Keep on dreaming” – a fost un avertisment direct la adresa celor care cred că Europa se poate apăra singură. Potrivit lui Rutte, fără sprijinul militar american și, mai ales, fără umbrela nucleară a Washingtonului, securitatea continentului ar fi grav compromisă. El a calificat drept fantezist scenariul unei Europe autosuficiente și a subliniat costurile colosale ale unui asemenea demers: bugete de apărare care ar trebui să crească până la 10% din PIB și investiții de ordinul „miliardelor și miliardelor” pentru dezvoltarea unor capacități nucleare proprii. Mai mult, Rutte a avertizat că orice structură de apărare europeană separată de NATO ar genera o duplicare periculoasă și ar slăbi securitatea colectivă, concluzionând că un astfel de scenariu nu ar face decât să-l bucure pe Vladimir Putin.
Răspunsul Franței nu a întârziat. Susținătoare consecventă a conceptului de „autonomie strategică”, Parisul a reacționat prin vocea ministrului de externe, Jean-Noël Barrot. Într-un mesaj publicat pe platforma X, acesta i-a replicat direct lui Rutte că europenii „pot și trebuie” să își asume responsabilitatea pentru propria securitate. Din perspectiva franceză, o Europă mai puternică din punct de vedere militar nu subminează NATO, ci, dimpotrivă, consolidează pilonul european al Alianței – un obiectiv pe care chiar Statele Unite l-au invocat în mod repetat în ultimii ani. Această reacție trebuie citită și în cheia contextului politic mai larg. Atitudinea lui Rutte a fost percepută la Paris ca excesiv de conciliantă față de Donald Trump, inclusiv în dosare sensibile precum criza legată de Groenlanda. Pentru liderii francezi, aceste episoade sunt semnale de alarmă care arată că Europa nu își mai poate permite să considere prezența și angajamentul american drept garanții absolute și necondiționate. Într-o lume în care prioritățile Washingtonului se pot schimba brusc, autonomia strategică devine, în viziunea Parisului, o necesitate, nu un moft ideologic. Diferența de perspectivă dintre cele două tabere este una structurală. Pentru Mark Rutte și conducerea NATO, Statele Unite rămân garantul suprem și indispensabil al securității europene, iar ideea unei armate europene autonome este văzută ca o aventură riscantă. Pentru Franța, SUA rămân un partener esențial, dar nu unul a cărui implicare poate fi luată ca o certitudine eternă; investițiile masive în capacități proprii sunt prețul inevitabil al suveranității reale. În esență, disputa nu se reduce la procente din PIB sau la calcule bugetare. Ea reflectă o dezbatere profundă despre viitorul politic al Alianței și despre maturitatea strategică a Europei. În timp ce Mark Rutte încearcă să mențină Statele Unite ancorate ferm în securitatea continentului, subliniind dependența europeană și realitățile actuale ale puterii militare, Franța încearcă să forțeze o trezire strategică: Europa trebuie să fie pregătită pentru o lume în care „umbrela americană” nu mai este automată, ci negociabilă.
Poziția Germaniei după discursul susținut de Mark Rutte a fost, previzibil, una de echilibru, dar nu lipsită de fermitate. Berlinul a evitat confruntarea directă cu Parisul, însă pragmatismul său strategic a înclinat clar balanța spre realismul promovat de Secretarul General al NATO, generând o iritare discretă, dar vizibilă, în capitala franceză.
La nivel guvernamental, mesajul Germaniei poate fi sintetizat într-o formulă simplă: Franța are dreptate în viziunea pe termen lung, dar Rutte are dreptate în privința realităților imediate. Cancelarul german și Ministerul Apărării au recunoscut explicit că, în eventualitatea unui conflict de mare intensitate cu Rusia în 2026, Europa rămâne profund dependentă de Statele Unite în domenii esențiale precum apărarea aeriană, logistica grea și capacitățile de reacție rapidă. Această evaluare a fost dublată de argumentul bugetar: Berlinul a subliniat că menținerea unui nivel de aproximativ 3% din PIB pentru apărare reprezintă deja un efort politic și social major, iar scenariul avansat de Rutte – 10% din PIB pentru o Europă complet autonomă – este considerat o imposibilitate economică ce ar pune în pericol însăși arhitectura statului social german. Un alt punct de fricțiune, scos în evidență de discursul lui Rutte, este disputa cu Franța privind așa-numita „preferință europeană” în achizițiile militare. Parisul insistă ca autonomia strategică să însemne cumpărarea exclusivă de armament produs în Europa, de la avioane la sisteme terestre. Germania, în schimb, confruntată direct cu amenințarea rusă și presiunile Flancului Estic, a continuat achizițiile masive din Statele Unite, inclusiv avioane F-35 și sisteme Patriot.
Argumentul Berlinului este unul de urgență strategică: industria europeană nu poate livra alternative funcționale într-un interval de timp acceptabil, iar securitatea nu poate fi amânată cu un deceniu sau două. Aceasta este, în esență, exact linia de gândire susținută de Rutte. În același timp, Germania a profitat de moment pentru a-și promova inițiativa proprie de apărare aeriană, cunoscută sub numele de „European Sky Shield”. Proiectul combină tehnologie americană și israeliană și este gândit pentru a consolida rapid protecția spațiului aerian european, în special pe Flancul Estic. Deși inițiativa este privită cu suspiciune la Paris, care o consideră o subminare a suveranității industriale europene, ea este apreciată de NATO tocmai pentru eficiența sa imediată. Prin acest demers, Berlinul transmite un mesaj clar: securitatea europeană trebuie construită împreună cu Statele Unite, nu în opoziție cu ele. La nivel intern, discursul lui Rutte a generat dezbateri intense. Susținătorii unei relații transatlantice solide l-au descris drept un „duș rece” necesar pentru politicienii care cred că declarațiile de solidaritate europeană pot înlocui capacitățile militare concrete. Criticii, în schimb, au acuzat guvernul german că este prea rezervat în fața presiunilor venite dinspre administrația condusă de Donald Trump și că, refuzând să se alinieze complet viziunii franceze, Germania riscă să lase Europa vulnerabilă la șantaj politic din partea Washingtonului.
În concluzie, în „triunghiul” strategic Paris–Berlin–NATO, Germania încearcă să joace rolul de punte. Dacă Franța aspiră la o Europă capabilă să spună „nu” Americii, iar NATO, prin vocea lui Rutte, avertizează că Europa nu poate supraviețui fără SUA, Berlinul alege calea intermediară. Germania este dispusă să cheltuiască mai mult pentru apărare și să își asume responsabilități sporite, dar refuză să taie legătura ombilicală cu Washingtonul, considerând că, în acest moment istoric, viziunea franceză este prea riscantă, iar realismul strategic este singura opțiune viabilă.
