În ceea ce privește zdruncinarea sistemului mondial al cursurilor de schimb, nu există nicio îndoială că Richard Nixon reprezintă cea mai apropiată analogie cu Donald Trump în cel de-al doilea mandat al său.
Decizia lui Nixon de a suspenda convertibilitatea dolarului în aur la 15 august 1971 a bulversat sistemul monetar global și a prevestit un deceniu dezastruos de inflație ridicată, creștere economică scăzută și deprecierea dolarului, pe măsură ce țările europene se desprindeau de moneda SUA, scrie Kenneth Rogoff, fost economist-șef la FMI, într-un articol publicat de Foreign Policy.
Deși nu s-a scris încă ultimul capitol privind politicile economice ale lui Trump, incertitudinea provocată de războiul său tarifar sugerează un risc ridicat ca dolarul să fie din nou vicimă.
Lecția Bretton Woods
Atunci când Nixon a devenit președinte în 1969, dolarul se menținea la un nivel ridicat de când puterile aliate au convenit asupra unui nou cadru al ratei de schimb la reuniunea istorică din 1944: Bretton Woods. Delegatul britanic John Maynard Keynes a propus o monedă supranațională, bancor, ca alternativă la dolar, dar a fost respins de americani.
În schimb, fiecare țară participantă și-a fixat rata de schimb a monedei sale în raport cu dolarul convertibil în aur(35 USD uncia).
Aranjamentul a funcționat remarcabil de bine. Cu toate acestea, sistemul postbelic de ancorare a dolarului în aur avea vulnerabilități profunde. Statele Unite au început să se confrunte cu inflație, care, deși relativ ușoară, a fost cumulativ semnificativă, deoarece a redus puterea de cumpărare a dolarului și creșterea speculațiilor împotriva acestei monede.
Trump pare pe cale să reproducă multe dintre problemele macroeconomice ale președinției Nixon. Pe lângă războiul tarifar, există o serie de alte politici care amenință să submineze dominația dolarului: slăbirea statului de drept, erodarea puterii soft a SUA și reducerea deschiderii internaționale.
Default suveran major
Stephen Miran, șeful Consiliului de consilieri economici al lui Trump, a prezentat un proiect pentru un așa-numit acord Mar-a-Lago, în care una dintre componente presupune ca guvernele străine să accepte obligațiuni „cu discount” pe o sută de ani, care nu plătesc dobândă până la scadență, în ceea ce ar echivala cu un default suveran major.
Traiectoria datoriei SUA a devenit în mod evident nesustenabilă acum când ratele dobânzilor pe termen lung au crescut în mod inevitabil de la minimele lor de după criza financiară.
Deși o criză, implicând probabil o nouă explozie de inflație sau o represiune financiară care sufocă creșterea, nu este inevitabilă, șansele au crescut brusc și sunt mai probabile în următorii patru sau cinci ani.
A fost nevoie de un deceniu pentru a stabiliza economia americană după Nixon. Va fi același lucru valabil și pentru Trump?