La doar câteva zile după o vizită discretă în Ungaria și Austria, premierul Ilie Bolojan s-a întors „pe șest” la București și a luat o decizie care schimbă regulile jocului într-unul dintre cele mai sensibile dosare strategice ale României: gazele din Marea Neagră. Un act adițional adoptat de Guvern, fără acordul Parlamentului, fără dezbatere publică, prelungește explorarea din perimetrul Neptun Deep și stinge litigiile OMV Petrom împotriva statului român. Coincidență sau model?
O privire atentă asupra cifrelor din ultimii 20 de ani arată că nu e prima dată când România cedează. E doar cea mai recentă poziție a ghiocelului luată de autoritățile de la București.
Decizii „hibride” pentru mize strategice
De aici încolo, povestea începe să semene mai puțin cu o decizie administrativă și mai mult cu o regie prost mascată. Când Bolojan a convocat Executivul într-o ședință „hibrid”, cu un singur punct pe ordinea de zi, este limpede că nu mai vorbim despre transparență, ci despre urgența de a nu deranja „stăpânii”. Nu cetățeanul este grija premieruliui, nu Parlamentul, ci „partenerul strategic”, Austria.
Se poate spune, desigur, că este o simplă coincidență: vizită la Viena, discuții cordiale, strângeri de mâini și poze oficiale. Dar, la scurt timp după revenirea premierului Ilie Bolojan de la Viena, Guvernul a adoptat o HG privind aprobarea Actului adițional nr. 7 la Acordul de concesiune pentru perimetrul XIX Neptun. Un document care prelungește faza de explorare cu încă doi ani, până în 2027, fără a modifica durata totală a concesiunii, care rămâne fixată până în 2045.
Dincolo de limbajul tehnic și de paragrafele încărcate de „siguranță”, „eficiență” și „strategii pe termen lung”, Hotărârea de Guvern adoptată pe repede-înainte de Ilie Bolojan, Sorin Grindeanu, Dominic Fritz și ceilalți „capi” din Palatul Victoria spune, în esență, un lucru simplu: statul român mai face un pas în spate, iar OMV, încă unul în față. Cu zâmbetul pe buze și cu promisiunea că, la schimb, nu ne mai dă în judecată. Deocamdată, trebuie să completăm, că doar știm cu cine avem de-a face!
Cu semnătura lui Bolojan, România rămâne legată, pentru aproape încă două decenii, de un acord negociat în anul 2000, când pe Pămâny era o altă lume, cu alte mize geopolitice și energetice. Acum 25 de ani, gazele din Marea Neagră erau o promisiune vagă, dar astăzi sunt o resursă strategică regională, de care Bucureștiul se dispensează cu prea mare ușurință.
„Pacea” juridică și prețul ei
În schimbul acestei prelungiri, OMV Petrom a renunțat la litigiul de la Curtea Internațională de Arbitraj de la Paris și la procesele din instanțele românești. Cabinetul Bolojan a avut grijă să prezinte „afacerea” drept un succes – un conflict evitat, o criză stinsă.
Numai că apare întrebarea care lipsește din toate comunicatele oficiale este cât ne costă, cu adevărat, această pace?
Pentru că, hai să fim sinceri, OMV Petrom nu a renunțat la nimic esențial. Dimpotrivă, chiar, a obținut exact ceea ce-ș dorea – termene mai largi, sancțiuni eliminate, stabilitate fiscală reafirmată și un calendar mai „rezonabil”. Coincidență, nu-i așa?!
În plus, costul estimat al forajului unei sonde de explorare a fost actualizat spectaculos: de la 20 de milioane de euro la 50 de milioane! O creștere de două ori și jumătate, acceptată fără dezbatere publică, fără o discuție reală despre randament sau despre renegocierea beneficiilor pentru statul român. Culmea e că, atunci când costurile cresc, partea României rămâne neschimbată.
Vocile progresiste din Guvern, adică vuvuzelele intereselor globaliste, spun că indignarea românilor ar fi exagerată. Poate că statul chiar este un negociator abil, dar nu vedem noi bine. Hai să ne uităm la cifre, totuși! După mai bine de 20 de ani de la privatizarea Petrom, bilanțul relației România-OMV (care a cumpărat un colos al economiei din Europa de Est, „Petrom”) arată astfel: pentru fiecare 1 leu plătit statului român sub formă de redevență, compania din Austria a realizat 3,5 lei profit net. Concret, între 2004 și 2024, OMV Petrom a plătit către bugetul statului român aproximativ 15,5 miliarde de lei în redevențe. În același interval, profitul net cumulat a ajuns la 55,4 miliarde de lei.
În orice economie de piață normală, acest raport „venituri-cheltuieli” ar declanșa o renegociere dură. În România, însă, Guvernul Bolojan îl etichetează drept „parteneriat strategic”.
Pentru cine nu știe – redevențele plătite de OMV nu sunt un cadou. Acesta este prețul pentru exploatarea unor resurse care nu aparțin companiei din Austria, ci statului român. Iar nivelul lor, unul extrem de scăzut, a fost considerat tot timpul drept prea scăzut.
Mai mult, dar cu ce preț?
Recent, Guvernul României a reușit să obțină o creștere de aproximativ 40% a redevențelor, aplicabilă din 2026. Vestea este una bună, dar numai la prima vedere. De ce? Pentru că această majorare vine la pachet cu prelungirea acordurilor petroliere onshore cu încă 15 ani. Cu alte cuvinte, România va încasa ceva mai mult acum, dar a acceptat să piardă timp. Mult timp. O strategie financiară care seamănă izbitor cu cea a omului care își vinde pădurea pe bucăți doar ca să facă rost de bani pentru plata facturilor curente.
Și aceste negocieri s-au purtat „în spatele ușilor închise”, fără o dezbatere parlamentară reală, fără să știm clar cine a negociat și cu ce mandat.
Pun toate informațiile cap la cap, parcă decizia Guvernului Bolojan referitoare la „Neptun Deep” nu mai pare un act izolat, dictat de urgențe tehnice. Pe undeva, încep să se vadă piesele unui puzzle mai mare, în care statul român joacă mereu același rol: partenerul previzibil, cooperant și dispus să cedeze, atâta timp cât i se explică într-un limbaj frumos, dar care-i este complet străin și, mai ales, nefolositor.
Neptun Deep este prezentat în presa aservită intereselor …altora drept viitorul energetic al României. Dar, dacă stăm să căutam indicii în trecut, atunci și viitor ar urma să arate la fel: vorbim despre resurse energetice românești și profituri consistente pentru străini. Un stat care se mulțumește cu redevențe modeste și livrează populației comunicate optimiste.
Când deciziile strategice se iau discret, la câteva zile după vizite externe sensibile, fără consultarea Parlamentului și fără explicații, nu mai vorbim despre coincidențe. Aici este, în mod evident, un tipar de negociere binecunoscut, în care România pierde constant și o face legal și cu zâmbetul pe buze.
