Europa nu mai este o societate în tranziție, ci un continent aflat în criză profundă. De la o construcție bazată pe solidaritate și consultare se vrea trecerea la o conducere aproape monolitică, cu epicentrul la Bruxelles. Sau, mai precis, în biroul Ursulei von der Leyen. Sub pretextul necesității unui buget adaptat „noilor realități”, șefa Comisiei Europene încearcă să transforme o dezbatere financiară într-un test de loialitate politică. Cine ridică întrebări, devine „frână în calea progresului”. Cine nu e cu ea, e împotrivă.
Întrebarea care se impune este „Împotriva cui?”. A Europei, în niciun caz, mai degrabă a găștii care îi ține spatele Ursulei și o apără în fața tuturor atacurilor, cu un scut indestructibil – presă, echipe de lobby și europarlamentari obedienți.
Progresul propus de C.E. nu e pentru toți, să fim clar înțeleși! În fond, ce înseamnă „viitorul UE” în viziunea Ursulei? Un megabuget de 2.000 de miliarde de euro, din care se taie masiv de la fermieri, se ciuntește de la coeziune regională și se pompează sume record în apărare (131 miliarde), industrie (410 miliarde) și – cireașa de pe tort – un fond de 100 de miliarde destinat Ucrainei.
Cu alte cuvinte, UE e gata să mute sacii dintr-o căruță în alta, atâta timp cât hățurile sunt în mâinile Ursulei von der Leyen. „Regina” de la Bruxelles e pe cale să transforme Comisia într-un guvern de facto. Unul care nu răspunde în fața cetățenilor, ci doar în fața agendei elitei globaliste.
Pe fondul acestor manevre, șase comisari s-au răzvrătit, briefingurile oficiale de săptămâna aceasta au fost anulate, iar eurodeputații acuză Comisia de netransparență și aroganță instituțională. Se vorbește despre dictat, nu despre consens, despre impunere, nu despre negociere.
Franța, Italia, Ungaria – vocale și pragmatice
Statele importante își văd de interesul propriu. Franța refuză să participe la „Planul Trump”, de achiziții de armament american pentru Ucraina. Nu din lipsă de solidaritate, ci dintr-un calcul clar: banii francezilor trebuie să susțină industria franceză, nu uriașul complex militar industrial din Statele Unite. Parisul, condus de Emmanuel Macron, alege să-și protejeze autonomia strategică și economică, chiar cu riscul de a ieși din tonul dominant impus de Berlin și Bruxelles.
Italia, sub Giorgia Meloni, face același lucru, dar în stil diplomatic: nu intră în conflicte frontale, ci refuză elegant să cheltuiască ce nu are. Roma anunță că nu va cumpăra arme americane, ci numai va contribui logistic la transportul ajutoarelor, invocând constrângeri bugetare și o politică externă echilibrată. Este, de fapt, o formă de realism politic, pe care, o să vedem, România l-a uitat complet.
Ungaria, bine ancorată în tradiția sa de a deranja Bruxellesul, merge și mai departe: blochează fonduri, se opune public propunerilor Comisiei și își exercită fără inhibiții dreptul de veto. Spre deosebire de București, Budapesta nu se teme să spună „nu” atunci când simte că interesele naționale sunt puse în pericol.
La Cotroceni și Victoria se aplaudă frenetic
Ce face România în toată această poveste? Tace, aprobă, execută! Ca de obicei, fără să ceară nimic în schimb și fără să deranjeze pe nimeni. În timp ce Parisul își apără industria militară și Roma spune clar că nu plătește ce nu-și permite, Bucureștiul stă la coadă cu mâna la chipiu.
E prezentă la Bruxelles ca decor instituțional: o capitală politicoasă, conformistă, fără reacții și pretenții.
Premierul Ilie Bolojan, prea ocupat cu imaginea de „manager eficient”, evită orice poziționare incomodă pe teme europene. Președintele Nicușor Dan, cunoscut pentru tăcerile strategice, continuă tradiția predecesorilor săi: lasă politica externă pe mâna funcționarilor. Niciunul nu a ieșit public să ceară clarificări privind tăierile bugetare din fondurile de coeziune sau agricultură – capitole esențiale pentru dezvoltarea regională a României. Niciunul nu a obiectat la noile taxe europene pe tutun, emisii și companii mari, care riscă să afecteze competitivitatea economică a unei țări deja aflate la marginea pieței comune.
Nici Guvernul, nici Parlamentul nu au inițiat vreo analiză serioasă de impact. Nicio întrebare, nicio reținere. Doar o tăcere obedientă, împachetată în loialitate europeană. În realitate, România se comportă ca un stat captiv, incapabil să-și exprime interesele, dar prompt în a le susține pe ale altora.
În timp ce alți lideri europeni își joacă atent fiecare mutare, Bucureștiul pare mulțumit cu rolul de figurant docil. Nicio strategie de negociere, nicio linie roșie, nicio intenție de a contesta status quo-ul. De la Ministerul de Finanțe până la Palatul Cotroceni, singurul reflex politic e executarea ordinului, nu apărarea interesului național.
România nu mai e invizibilă. E previzibilă. Și asta e mai grav.
Totul pentru Ucraina, nimic pentru noi
În timp ce bugetul UE este sfâșiat în numele solidarității cu poporul din Ucraina și al unei reconstrucții geopolitice nedorite de nimeni, România alege, în tăcere, să suporte povara. Guvernul Bolojan impune austeritate, taie investiții, îngheață salarii și predică responsabilitatea fiscală. Dar, în același timp, direcționează sprijin necondiționat către Ucraina – financiar, logistic și, nu în ultimul rând, prin tăcere complice la Bruxelles.
Aproape 100 de miliarde de euro sunt pregătite de Comisie pentru Kiev. Iar România, în loc să-și apere prioritățile interne, își oferă resursele – bani, infrastructură, bunăvoință – fără măcar să clipească. Pentru cetățeanul român, mesajul e clar: strânge cureaua, că trebuie să trăiască bine alții!
Și trăiesc. Nu e nevoie de statistici: îi vezi la mall-uri, pe terasele din Mamaia, în restaurantele scumpe din București. Îi găsești până și prin satele din Apuseni, plimbându-se cu SUV-uri de lux, în timp ce localnicii își cară lemnele în spate. Sunt prezenți peste tot – bine instalați, bine întreținuți, fără grija facturilor sau a impozitelor. Răstimp, românul muncește pentru doi și primește cât pentru o jumătate.
Solidaritatea nu mai e demult o valoare europeană, ci o obligație pentru fraierii de la periferie. România susține, tolerează și plătește. În această Europă construită după chipul Ursulei, fiecare își apără ce-i al lui. Mai puțin noi. Românii sunt ocupați să aplaude.
