Bătălia perenă dintre realitate și banalități intră în următoarea rundă și, dacă ne luăm după trecut, realitatea va câștiga din nou.
Frans Timmermans, politician olandez și așa numitul strateg al Green Deal, a propus recent ca cei bogați să plătească pentru mult lăudata tranziție energetică, cu scopul a opri sprijinul în creștere pentru partidele radicale de dreapta „necinstite”.
A cere ca bogații să plătească factura este cu siguranță mai bine decât a spune că săracii ar trebui să plătească, dar Timmermans nu precizează la cine se gândește, notează UnHerd. Dacă are în vedere impozite suplimentare pentru corporații și industriile prelucrătoare, nu va face decât să accelereze declinul avantajului competitiv al Europei.
Birocratul de la Bruxelles a impus politici ecologice cu o viteză amețitoare
După cum recunoaște Timmermans, creșterea costurilor energiei a devenit un avantaj pentru partidele de dreapta, cum ar fi AfD în Germania, Partidul Libertății în Austria și Rassemblent National în Franța.
Dar el nu crede că uriașul cost al tranziției energetice – aproximativ 9,2 trilioane de dolari pe an până în 2050 (7,5% din PIB-ul global), conform estimărilor McKinsey – ar trebui să conducă la o tranziție mai lentă. Cumva firesc: în calitate de birocrat al UE, Timmermans a impus politici ecologice cu o viteză amețitoare.
Și nu este singurul politician european care aderă la ideile utopice ale abundenței de energie curată. Amintiți-vă de „revoluția acoperișurilor” solare a ministrului britanic al energiei, Ed Miliband, sau de afirmația fostului prim-ministru Boris Johnson că Marea Britanie va deveni „Arabia Saudită a vântului”.
Între timp, Germania a experimentat pe propria piele dezastrul renunțării la energia nucleară doar pentru a fi dependentă de gazul rusesc și de arderea cărbunelui. Esența problemei este că, în lipsa unei revoluții în tehnologia de stocare a bateriilor, tranziția energetică va fi afectată de prețuri ridicate și raționalizare.
Indiferent de domeniile în care populiștii de dreapta au fost necinstiți, politica energetică ruinătoare a Europei nu se numără printre acestea. Alice Weidel, liderul AfD din Germania, poate că exagerează atunci când cere distrugerea parcurilor eoliene, dar mulți alegători rămân frustrați de prețul energiei regenerabile și de modul nedemocratic în care tranziția ecologică le-a fost impusă.
Timmermans însuși admite implicit că una dintre promisiunile principale ale tranziției ecologice, și anume energia ieftină și fiabilă, nu poate fi îndeplinită.
Dacă ceva devine mai ieftin, de ce ar fi nevoie ca cei bogați să subvenționeze pentru cei săraci? Adevărul este că, în ciuda intențiilor lor nobile, susținătorii Green Deal au promovat o politică inflaționistă care a fost întotdeauna menită să afecteze cel mai mult persoanele cu venituri mici.
Răutate, incompetență
Frustrant este refuzul persistent al lui Timmermans de a-și recunoaște greșeala. În schimb, își dublează poziția și insistă asupra continuării politicilor care eșuează.
Dacă prețurile la energie sunt de trei-patru ori mai mari decât în China sau în SUA, iar anumiți politicieni continuă să susțină că strategia Europei funcționează, atunci cei care fac aceste afirmații trebuie să fie conduși fie de răutate, fie de incompetență, fie de o combinație a celor două.
În cele din urmă, sprijinul actual pentru partidele de dreapta are mai puțin de-a face cu necinstea lor decât cu cea a adversarilor lor.
Aproape toți politicienii mainstream din Europa au promis o expansiune economică durabilă bazată pe politici ecologice, iar acum își schimbă tonul, spunând că va fi nevoie de sacrificii suplimentare, în timp ce beneficiile potențiale sunt amânate pe termen nelimitat.
Birocrații de tip Timmermans ar fi mai credibili – și poate ar opri ascensiunea partidelor extremiste – dacă și-ar recunoaște propria necinste înainte de a-i acuza pe alții.