Înainte ca părinții sau bunicii noștri să aștepte să vină americanii, aceștia veniseră deja pentru că Palatul Telefoanelor – punct de cotitură al arhitecturii bucureştene – este cel mai la îndemână exemplu. Afectat de criza economico-financiară pornită de pe Wall Street în 1929, statul român a fost nevoit să concezioneze americanilor de la International Telephone and Telegraph Corporation, la începutul deceniului patru al secolului XX, exploatarea domeniului telefoniei în România.
Un domeniu inedit, aflat însă în plină dezvoltare. Departe, însă, de a fi industria de astăzi, deși în perioada interbelică instituțiile publice din Capitală dispuneau cam toate de serviciu telefonic, iar casele particulare, de asemenea. Și, cum americanii au înființat Societatea Anonimă Română de Telefoane, compania care se ocupa de noua minune a lumii (telefonul) avea nevoie și de un sediu unicat. Nemaivăzut cel puțin pentru bucureșteni. Astfel, în 1933, după doi ani de muncă asiduă, va răsări pe Calea Victoriei, la numărul 35, un superb și impunător pentru progresiști, total inoportun și dizgrațios pentru tradiționaliști, primul zgârie-nori din România. „Un edificiu neted, cubist, de o simplitate cenușie, un imobil care nu se încadrează în peisajul arhitectural al zonei” (Mircea Constantinescu / „După București… potopul”). Un colos nedorit de mulți, conceput pe structură metalică (altă noutate în materie de arhitectură dâmbovițeană), înalt de 55 de metri, clădit pe locul popularei Terase Oteteleșanu. De aici și protestele care au însoțit proiectul, reclamațiile curgând chiar și după inaugurarea clădirii. Terasa Oteteleșanu însemnase mult pentru elita Capitalei, pentru artiști, pentru scriitori etc. Într-adevăr, dispariția ei n-a fost o fericire, deși Bucureștiul nu ducea deloc lipsă de asemenea grădini. Adevărul e că Terasa a murit („A dispărut Terasa. S-a dus ultimul cenaclu” / Realitatea Ilustrată din 26 februarie 1931) pentru că așa au vrut proprietarii locului, urmașii boierului Oteteleșanu, care au încasat de la ITT Corporation nu mai puțin de 39 de milioane de lei. Probabil, singurii îndreptățiți să reclame apariția Palatului Telefoanelor acolo au fost cei care au invocat prezența agresivă a clădirii, din punct de vedere vizual, aceasta „împiedicând perspectiva Căii Victoriei și dintr-o parte și din alta, fiind ca un pinten înfipt în mijlocul străzii” (George Potra / „Din Bucureștii de ieri”). De un tratament identic au parte astăzi zecile de clădiri din sticlă care răsar în București, dar asta-i altă discuție. Revenind la Palatul Telefoanelor, să-i pomenim și pe proiectanții lui. În primul rând, pe arhitecții Louis Weeks și Edmond van Saanen Algi, apoi pe inginerul-antreprenor Walter Froy. Weeks și Froy erau americani. Primul realizase în 1929 sediul ITT Corporation din New York. Cât despre Saanen Algi (a contribuit la localul Academiei de Studii Economice, corpul de clădire din Piața Romană), îl putem credita drept român, deși nu prea era. Saanen Algi, un apreciat arhitect-decorator, s-a născut în România, dar provenea dintr-o familie de olandezi. Prima clădire de tip zgârie-nori din București a fost inaugurată în primăvara anului 1933, fiind cea mai înaltă din Capitală. Avea să fie detronată abia în anii ’50, de Casa Scânteii, apoi în anii ’70 de Hotel Intercontinental. Edificiul are faţadă atât spre Calea Victoriei, cât şi spre strada Matei Millo. Întrucât clădirea a înfruntat multe de la inaugurarea ei în 1933, iar cutremurele care au zgâlțâit Bucureștiul în secolul XX (Seismele din 1940, 1977, 1986 și 1990) au afectat structura de oțel, Palatul Telefoanelor a trecut printr-un proces de consolidare între 1995 și 2005, operațiune considerată a fi cel mai amplu proiect de acest gen derulat în Bucureşti după recâștigarea democrației. În prezent, Palatul Telefoanelor se află în administrarea Telekom România Communications.
Material realizat în cadrul “DESTINATION: BUCHAREST” – Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic
