Palatul Patriarhal, reședință patriarhală

Cu o istorie de peste 350 ani, Palatul Patriarhal, edificiu care întregește ansamblul laic Complexul Patriarhal – Colina Bucuriei din Dealul Mitropoliei, este o clădire repartizată Patriarhului României. Cumva așa stau vrerile încă de pe vremea domniei lui Radu Leon (1664 – 1669), voievodul care a conferit vechii stăreții statut de Catedrală Mitropolitană a Țării Românești. Între 1872, adică după constituirea Sfântului Sinod românesc, și 1925 (Scaunul Arhiepiscopal şi Mitropolitan al Ungro-Vlahiei este ridicat la rangul de Scaun Patriarhal) șeful bisericii ortodoxe de la noi a purtat titulatura de Mitropolit-Primat al României. Primul mitropolit-primat a fost Nifon, în timp ce Miron Cristea, membru marcant al Unificării țării, va deveni, în 1925, întâiul Patriarh al României. În 1928, un arhitect de origine aromână, pe numele său  Gheorghe Simotta, este însărcinat de Ministerul Cultelor să transforme și să extindă clădirea reședință a patriarhului. Cu mare măiestrie, Simotta va introduce stilul vechilor clădiri de inspirație bizantină, cu fațade decorate cu elemente de piatră și balcoane în stil brâncovenesc, proiectând ceea ce astăzi cunoaștem a fi Palatul Patriarhal.

Lucrările, susținute ca antreprenor şi constructor de către inginerul Aurel Ioanovici, s-au încheiat după 1930, noul corp de clădire devenind corpul principal al palatului, înglobând sala mare, cancelariile și apartamentul Patriarhului. De remarcat, de asemenea, și curtea interioară a palatului, în formă pătrată, cu multe opere de artă și vegetație pe măsură. Din lucrarea “Arhitect Gheorghe Simotta” (Irina Patrulius, Rodica Ianași / editura Simetria), aflăm că între cele două războaie mondiale situaţia în Bucureşti era destul de rea, neexistând prea multe cereri şi nici posibilităţi de construire. Situația avea să se îmbunătățească treptat, doar că primele proiecte executate după 1920, la nivel de capitală şi ţară, vor fi locuinţele individuale şi/sau colective. Simotta, alături de Arghir Culina, cumpără câteva terenuri de pe Dealul Patriarhiei și construiește acolo mai multe vile în stil neoromânesc, case superbe care pot fi admirate și astăzi. În total, arhitectul format sub îndrumarea lui Petru Antonescu, va realiza peste 80 de case în București. După dezghețul financiar, vor apărea cele mai notorii proiecte ale sale, realizate în folos public, adică Palatul Patriarhal, Biserica Schitul Dârvari și Spitalul Victor Gomoiu. În anii 60, în timpul Patriarhului Justinian, reședința Patriarhală din Dealul Mitropoliei va cunoaște o nouă etapă de transformări. Restilizări vor avea loc și între 1989 și 2001, sub Patriarhul Teoctist, apoi în 2008, sub îndrumarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel. De altfel, referindu-se la  această vatră de spiritualitate, cultură şi artă, părintele arhimandrit  Paisie Teodorescu, vicar patriarhal, notează în cartea  „Reședința Patriarhală: istorie și artă” că, de la începuturi și până azi, Palatul Patriarhal a fost presat cu numeroase evenimente, etape, schimbări, refaceri și prefaceri, atât la exterior, cât și în incinta sa, după cum numeroși au fost viețuitorii, ierarhii, întâistătătorii, oaspeții, vizitatorii, ctitorii, constructorii și restauratorii”. Tot în incinta Palatului Patriarhal poate fi contemplat paraclisul reședinței patriarhale, care poartă hramul Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, Sfântului Prooroc Daniil și Sfintei Cuvioase Parascheva. De altfel, în paraclisul istoric al Reşedinţei Patriarhale se află o raclă în care se păstrează un veşmânt al Sfintei Cuvioase Parascheva de la Iaşi.

Material realizat în cadrul “DESTINATION: BUCHAREST” – Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic