Cunoscut mai degrabă pentru faptul că, de la balconul lui, în ziua de 22 decembrie 1989, şi-a ţinut Nicolae Ceauşescu şi-a ţinut ultimul său discurs, iar în orele imediat următoare, de pe acoperiş, dictatorul şi soţia sa au fugit cu elicopterul, primul semnal că Revoluţia română a învins, Palatul Ministerului de Interne din Capitală a rămas impregnat cu acest stigmat al comunismului.
Ştearsă sau anostă, sunt câteva dintre etichetele puse acestei construcţii, de multe ori nemeritat. Evident că evenimentele evocate mai sus, extrem de importante pentru istoria noastră, sunt cele care au contribuit cel mai mult în relaţionarea edificiului din Piaţa Revoluţiei cu doctrina şi existenţa comunistă, însă trebuie spus că această clădire a fost doar preluată de vechea orânduire, nicidecum gândită de ea. Este cam aceeaşi poveste pe care o are Palatul Victoria, sediul Guvernului României, despre care am scris în episodul anterior. Când s-a construit şi cui i-a fost adresată iniţial această clădire? Ei bine, ştim că ea a fost ridicată pe parcursul a mai multor etape, într-un interval care se încadrează între finalul regalismului şi începuturile bolşevismului în România. Conceput în perioada interbelică special pentru a găzdui sediul Ministerului de Interne, planurile palatului au fost definitivate în 1938, după ce Regele Carol al II-lea însuşi şi-a dat acordul pentru începerea lucrărilor. Din pricina izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, lucrările au fost sistate, construcţia fiind dată în folosinţă abia în 1950, în epoca realismului socialist. 
Cel care a fost desemnat să se îngrijească de finalizarea proiectului demarat de arhitectul Paul Smărăndescu a fost Emil Pragher, unul dintre cei mai importanţi ingineri constructori pe care i-a avut România. Demn de remarcat că, înainte de război, Pragher condusese o mare antrepriză de construcţii, una dintre cele mai importante trei antreprize din domeniu, alături de Ioanovici şi Ciulei. Cooptat în aparatul de stat, Pragher va fi aşadar cel care va coordona şantierul Palatului Ministerului de Interne. După darea în folosinţă, în 1950, clădirea cu o suprafaţă construită de 36.421 metri pătraţi, va fi atribuită Ministerului de Interne, aşa cum era prevăzut. Internele vor activa în acest sediu până în 1958 când, prin decret de stat, edificiul va trece în administrarea Gospodăriei de Partid a Comitetului Central al Partidului Comunist Român şi va deveni sediu pentru Comitetul Central. După 1960 se construieşte în spatele clădirii, pe strada Cristian Popişteanu, o sală de conferinţe (celebra Sală Omnia), în care Ceauşescu – noul lider după moartea lui Gheorghiu Dej – obişnuia să-şi ţină întrunirile de partid. De remarcat că, după Revoluţie, Sala Omnia va găzdui lucrările Senatului României, pentru ca, din 2016, să intre în subordinea Ministerului Culturii. După evenimentele din decembrie 1989 şi reinstaurarea regimului democratic în România, clădirea va adăposti Senatul României, până când această instituţie se va muta definitiv la Palatul Parlamentului. Din 2005, Guvernul va transmite cu titlu gratuit imobilul şi construcţiile aferente din administrarea Regiei Patrimoniului Protocolului de Stat în administrarea Ministerului Administraţiei şi Internelor. Practic, după aproape jumătate de veac, edificiul din Piaţa Revoluţiei se va întoarce la beneficiarul iniţial.
Material realizat în cadrul “DESTINATION: BUCHAREST” – Program Cultural derulat de Primăria Municipiului Bucureşti prin Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic
