Pătrunzând în interiorul Hanului lui Manuc, situat peste drum de Biserica Domnească de la Curtea Veche, la porţile Centrului Vechi, nu are cum să nu te cuprindă nostalgia vremurilor de odinioară. E drept că locul s-a mai schimbat, iar lumea dinăuntru nu mai e defel aceeaşi. Nu există nicio șansă să dai peste un tolbaș german sau peste un cămătar armean, bulgar sau grec. În schimb, te întâmpină gazde primitoare, îmbrăcate în port tradițional românesc, și o multitudine de bucate și vinuri alese. Și toate celelalte. Pentru că, în ciuda veacurilor, istoria la Hanul lui Manuc nu se uită atât de ușor.
Construit la începutul Secolului al XIX-lea, hanul dispunea de o caracteristică exterioară distinctă și de un alt soi de comerț la interior. A fost încă de la început un han preferat de zarafi. Armeanul Manuk Mîrzaian, descălecat pe plaiuri muntenești, era el însuși un zaraf, dincolo de calitățile diplomatice extraordinare. Afacerile sale din domeniul bancar le derula nu doar în Țara Românească ori Transilvania, ci și la Viena sau Leipzig. Manuc avea șarm, tact, era cult și dispunea de o eleganță aparte. Dar dincolo de toate, avea bani. Istoricul George Potra nota faptul că Manuc Bey a visat dintotdeauna să fie bogat și a reușit să dobândească o avere colosală, în bani, moșii și alte proprietăți. Abilitățile sale native speculative l-au ajutat inclusiv în demersul de a ridica pe lângă ruinele Curții Domnești un han care să-i sporească notorietatea. Domnitorul fanariot Hangerli vânduse pe bucăți terenul pe care se clădise odinioară Curtea Veche. Așa se face că, la 1808, armeanul a inaugurat aici un mare han, dar opus celor domnești ori mănăstirești. Unul realizat după o arhitectură mult mai primitoare, nu rigidă precum a celor de tip cetate, cu galerii și arcade sculptate în lemn, la care duceau scări largi și monumentale, cu ornamente de stuc deasupra ușilor și ferestrelor. Un adevărat palat din lemn, precum l-au descris călătorii străini. Dincolo de bogăție, Manuc Bey a tânjit și după recunoaștere. 
Iar două dintre marile puteri ale vremii, Rusia și Turcia, i-au acordat-o, răsplătindu-l cu titluri și medalii. Manuc a găzduit pe bani grei diverși diplomați imperiali ruși și turci. Inclusiv generali de armată străină au locuit la han. Mai mult, în saloanele bogat mobilate de la Manuc s-a semnat, la 1812, Tratatul de pace ruso-turc. Din păcate, afacerile hanului vor regresa după moartea lui Mîrzaian, decesul acestuia fiind înregistrat în 1817. Și totuși, istoricul Potra scrie că, la mijlocul secolului al XIX-lea, Teatrul Slătineanu și Hanul lui Manuc găzduiau câte trei baluri pe săptămână, semn că locul rămăsese aproape de sufletul bucureștenilor. Apoi, hanul a încăput pe mâna epitropilor, iar priceperea acestora a erodat fundația locului. Nu suficient încât acesta să dispară. S-a transformat în hotel, pentru ca ulterior să redevină han. Așa cum le place gazdelor să se laude, singurul han tradiţional rămas funcţional din Europa.
Material realizat în cadrul “DESTINATION: BUCHAREST” – Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic
