Cuviosul Visarion – Visarion, marele intre parinti, s-a nascut si a crescut in Egipt. Din tinerete a iubit pe Hristos si a rasarit in inima lui lumina darului lui Dumnezeu. El s-a pazit de toata intinaciunea pacatului, nepatandu-si haina cea duhovniceasca, pe care a luat-o de la Sfantul Botez. Cercetand sfintele locuri de la Ierusalim, a vazut pe Cuviosul Gherasim, care-si petrecea viata in pustiul Iordanului, si caruia ii slujea un leu. Asemenea, vazand si pe multi alti parinti care vietuiau acolo prin diferite locuri si care straluceau in fapte bune si, vorbind cu dansii, a castigat mult folos sufletului sau.
Dupa ce s-a intors la locul sau, si-a dobandit ca parinte duhovnicesc pe Cuviosul Isidor Pelusiotul. Adeseori se ducea la el, povatuindu-se de invataturile lui cele folositoare, si s-a indemnat spre viata cea aspra. Impartindu-si saracilor si manastirilor averea ramasa de la parinti, s-a facut monah. Si, ducandu-se intr-un loc pustiu, petrecea in liniste, obosindu-se cu multe osteneli si omorandu-si trupul cu nevointe pustnicesti. Astfel, fiind in trup, se asemana celor fara de trup. Postirea lui era fara de masura, pentru ca uneori nu manca toata saptamana, iar alteori petrecea fara de hrana si fara de bautura patruzeci de zile.
Odata, stand in mijlocul unor maracini si avand mainile, ochii si gandul indreptate catre cer, a petrecut astfel patruzeci de zile si de nopti in rugaciuni ganditoare de Dumnezeu. El a stat neclintit ca un stalp, nemiscandu-si cit de putin trupul din acel loc, negustand ceva in aceste zile, negandind catre cineva, nedormitand, neslabind din neputinta cea fireasca si neaplecandu-si mintea spre cele pamantesti. Astfel, era cu totul patruns de dragostea lui Dumnezeu.
Cu ochii cei sufletesti privea neabatut spre Hristos, urmand celor fara de trupuri. De aceea s-a invrednicit si de mari daruri de la El, pentru ca i s-a dat lui darul facerii de minuni, cum erau proorocii cei mai de demult. Se asemana cu Moise; ca, precum Moise a prefacut apele cele amare intru dulceata cu lemnul aratat de Dumnezeu, ca sa adape pe Israel cel insetat, tot astfel si Cuviosul Visarion a indulcit amaraciunea apei de mare, prin rugaciune si insemnarea sfintei cruci, ca sa adape pe ucenicul lui cel slabit de sete.
Odata, umbland el cu ucenicul lui pe marginea marii, acesta a insetat acolo de osteneala drumului si de zaduful zilei si zicea catre sfantul: „Parinte, imi este tare sete”. Cuviosul, facand rugaciune si insemnand marea cu semnul Sfintei Cruci, a zis: „In numele Domnului ia apa si bea”. Ucenicul, luand apa din mare cu vasul ce purta, a vazut ca apa este dulce la gust si rece, ca si cum ar fi curs dintr-un izvor viu. Deci, band din destul si racorindu-se, a luat si in vasul sau. Cuviosul Visarion, vazand aceasta, a zis ucenicului: „Fiule, pentru ce ai umplut vasul cu apa?” Raspuns-a ucenicul: „Iarta-ma, parinte! Am luat apa ca sa nu insetam iarasi pe cale!” Atunci staretul a zis: „Dumnezeu, Cel ce este in acest loc, este peste tot locul; si, precum aici, asa si in tot locul poate sa dea apa dulce celui insetat”. Numele ucenicului era Dula.
Cuviosul Visarion s-a asemanat si lui Isus al lui Navi; caci precum acela a biruit pe Amorei, si a oprit soarele in calea sa, tot asa a facut si acesta. Mergand el cu ucenicul la alt staret, se apropia soarele spre apus si calea era inca departata; deci Sfantul Visarion s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: „Rogu-ma Tie, Doamne, porunceste ca sa stea soarele pana ce voi merge la robul tau”. Si asa s-a facut, ca n-a apus soarele pana ce a sosit cuviosul la acel staret.
Cuviosul a fost asemenea si cu Sfantul Prooroc Ilie, pentru ca in vreme de seceta, cu rugaciunile sale a cazut ploaie indestulata din cer pe pamant; si aceasta nu s-a facut odata sau de doua ori, ci de mai multe ori. El se asemana inca si cu proorocul Elisei; caci precum acela a trecut apele Iordanului, despartindu-le cu cojocul lui Ilie, tot asa si acesta, cu rugaciunile sale, a intarit firea apelor sub picioarele sale si umbla pe deasupra apelor ca pe uscat; pentru ca Nilul – cel mai mare fluviu – il trecea ca pe uscat si, oriunde i se intamplau paraie, le trecea cu picioarele neudate.
Cuviosul Visarion, petrecand oarecand in schit, s-a adus la biserica un om indracit si se faceau rugaciuni pentru el ca sa se izbaveasca de duhul cel necurat, dar nu iesea dracul din el. Atunci clericii au zis intre ei: „Ce sa facem cu indracitul acesta?” Unii ziceau: „Nimeni nu poate sa izgoneasca pe drac, decit parintele Visarion; deci de-l vom ruga pe el de aceasta, apoi ne este teama ca nici in biserica nu va mai voi sa vina. Deci sa facem asa: El vine de dimineata in biserica mai inainte decat toti, atunci noi, apucand inainte de venirea lui, sa punem pe omul cel indracit in locul lui si sa-i zicem staretului: „Parinte, desteapta pe cel ce doarme!”
Asa au facut clericii. Intrand Cuviosul Visarion in biserica, dupa obiceiul sau, a vazut pe acel om sezand in locul lui. Atunci el a stat aproape de cel indracit si nu voia sa-l goneasca din locul lui. Dupa ce s-a inceput pravila bisericii, clericii au zis catre staret: „Parinte, desteapta pe cel ce doarme”. Parintele Visarion, apropiindu-se de acel om, l-a clatinat, zicandu-i: „Scoala-te si te du de aici!” Si indata dracul a iesit din om, gonit prin cuvantul sfantului. Sculandu-se omul, a inceput a multumi lui Dumnezeu, ca s-a izbavit si s-a facut sanatos din acel ceas. In acest fel clericii au pornit pe Sfantul Visarion spre acea facere de minuni, ca sa izgoneasca pe diavoli. Astfel, acest cuvios parinte nu voia cu nici un chip sa faca minuni la aratare, ca sa nu fie slavit de oameni, fiind smerit si socotindu-se pe sine pacatos.
Odata, un frate din schit a cazut intr-o greseala si preotul ii poruncea lui sa iasa afara din biserica, ca unul ce nu era vrednic sa fie impreuna cu fratii in soborul bisericesc. Deci, Cuviosul Visarion, sculandu-se, a iesit si el impreuna cu cel ce gresise, zicind: „Si eu sunt pacatos ca acesta!” Intr-acest fel a fost smerenia acestui sfant parinte. Ucenicii lui mai spuneau de el ca patruzeci de ani nu s-a culcat pe coaste ca sa se odihneasca; ci, sezand, primea cate putin somn. El sfatuia pe ucenicii sai sa fie treji, ca astfel sa se pazeasca totdeauna de cursele vrajmasului, si le zicea: „Se cade monahului sa fie ca si Heruvimii si Serafimii; si, cand cineva petrece in pace neavand razboaie, atunci mai mult sa se pazeasca si sa se smereasca in fata lui Dumnezeu, ca nu cumva, parandu-i-se ca sta, sa cada in vreo greseala mai cumplita. Pentru prea marea incredere in sine, multi s-au dat la razboi. De multe ori, pentru neputinta noastra, Dumnezeu nu lasa sa vina asupra noastra razboaie, ca astfel sa pierim desavarsit”.
Toata viata acestui sfant parinte era asemenea pasarilor ce zboara in aer, pentru ca nimic nu a castigat din cele pamantesti. Nu avea nici chilia sa, nici vreo adapostire deosebita; ci, trecand din loc in loc, mergea ca un ratacit prin pustie, prin surpaturi si prin vai, neingrijindu-se deloc de nevoile trupesti, nici de hrana, nici de haine, avand pe trup imbracaminte numai o ruptura de haina, care ii acoperea trupul gol de tot. Ziua se ardea de zaduful soarelui, iar noaptea de frig. Rareori i se intampla vreodata sa intre sub vreun acoperamant, ci astfel petrecea ca o pasare prin munti, iubind singuratatea; isi ridica mintea spre Unul Dumnezeu si isi adancea gandurile intr-Insul. Totdeauna avea lacrimi in ochi si adeseori scotea dese suspine din adancul inimii, plangand si tanguindu-se in toate zilele vietii lui.
Apoi, ajungand la adanci batraneti, s-a mutat la viata cea neimbatranita si a trecut de la plangere la bucuria cea vesnica, prin ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava in veci. Amin.
Cuviosul Ilarion cel Nou
Sfantul Mucenic Ghelasie
