Sfantul Andrei, Arhiepiscopul Cretei; Cuvioasa Marta; Sfantul Andrei Rubliov Iconograful
Dumnezeiescul parinte Andrei isi avea patria in vestitul Damasc, care acum se numeste de turci Siam. El s-a nascut din parinti cinstitori de Dumnezeu si imbunatatiti, care se numeau Gheorghe si Grigoria. Pana la varsta de sapte ani pruncul era fara de glas, neputand sa graiasca nicidecum, incat si parintii lui se intristau foarte mult pentru aceasta, gandind ca totdeauna va fi mut.
Dar, dupa ce au trecut cei sapte ani, ducandu-se impreuna cu parintii sai sa se cuminece cu Preacuratele Taine, adica cu Trupul si Sangele Domnului, s-a facut o minune, ca, indata ce s-a cuminecat, i s-a dezlegat limba si graia fara de impiedicare.
Dupa aceea, parintii lui l-au dat la scoala sa invete Sfintele Scripturi. Iar bunul Andrei, fiind foarte ascutit la minte, se indeletnicea la teme cu multa osardie si sarguinta. Deci, nevoindu-se cu dor covarsitor la fiecare invatatura, a sporit cu mare pricepere la filosofie. Si, ca sa spun pe scurt, el avand dascali iscusiti, deprinsese cele mai bune invataturi. Intr-acest chip, el si-a curatit limba ca sa vorbeasca cu mestesug si prea dulce, si si-a facut sufletul iscusit spre castigarea faptei bune si a adevarului, iar mintea ca sa sporeasca la privirile cele mai inalte. Apoi cugetand cu stiinta dumnezeiestile si sfintitele Scripturi si luminandu-se dintr-insele cu socoteala mintii, s-a facut indragitor fierbinte al adevarului si al dumnezeiestii intelepciuni, si nazuia cu totul spre aceea.
Deci socotind ca nu poate in alt chip a se uni cu dumnezeiasca intelepciune decat numai daca se va departa de lucrurile cele pamantesti si materiale, a rugat pe parintii sai sa-l afieroseasca lui Dumnezeu, fiindca nu avea nici o plecare sau dragoste spre lucrurile lumii. Iar parintii lui, pornindu-se de Dumnezeu cu adevarat, l-au luat si s-au dus de l-au afierosit la Mormantul Domnului, cel facator de viata, ca pe un prinos bine primit. Pe atunci era patriarh al Ierusalimului un om foarte sfant si imbunatatit, numit Teodor, care l-a primit cu multa bucurie pe tanar si l-a facut fiul sau duhovnicesc, caci cei ce se aseamana, totdeauna se iubesc. Apoi, imbracandu-l in chipul monahicesc, l-a hirotonit diacon, avand grija cu totul de sporirea lui. Astfel se sarguia patriarhul sa-l creasca cu fapte bune, sa-l faca barbat desavarsit si sa-l suie la masura de varsta a plinirii lui Hristos.
Drept aceea, nimerind si pamant bun pe sufletul tanarului, patriarhul avea nadejdi bune ca, prin dumnezeiescul cuvant al invataturii sale si cu pilda cea buna a faptei bune, are sa secere rod insutit. Dar mai inainte de a se indulci desavarsit de dansul, patriarhul s-a dezlegat de trup. Si, murind cu bucurie pe mainile duhovnicescului sau fiu, s-a dus catre Stapanul Hristos, ca sa ia cununile luminate pentru buna iconomie ce a facut in Biserica Sa. El a lasat ocarmuitor si epitrop al lucrurilor bisericesti pe dumnezeiescul Andrei, impreuna cu iconomul bisericii, caci tineretea sfantului nu-l lasa sa-l faca mostenitor al scaunului sau. Insa desi sfantul era tanar cu varsta, dar cu fapta buna, cu purtarea de grija cea de obste si cu folosul Bisericii nu era mai prejos decat nici un alt ocrotitor al Bisericii, caci el era in Biserica Ierusalimului si parinte, si dascal, si iconom, si slujitor si pilda stralucita de toata stiinta binelui.
In vremea aceea, din porunca dreptcredinciosului imparat Constantin, nepotul lui Eraclie, s-a adunat in Constantinopol al VI-lea Sfant Sinod a toata lumea, care a surpat luminat eresul monotelitilor si a scris intr-un sfintit tom dogmele dreptei credinte. Si se trimiteau la fiecare Biserica scrisori imparatesti, care intareau si pecetluiau tomul cel sobornicesc si indemnau pe toti dreptcredinciosii sa-i urmeze lui. Scrisorile acelea au ajuns si la Biserica Ierusalimului si au umplut-o de bucurie duhovniceasca, caci vedea cum dreapta credinta, care mai inainte era hulita de eretici, se intarise iarasi luminat. De aceea, toti cei mai intai din Ierusalim socotind cu totii ca trebuie sa trimita un om la Constantinopol, care sa spuna ca si ei primesc dogmele Sfantului Sinod, au judecat, cu alegere de obste, sa trimita cu aceasta solie pe marele Andrei, impreuna cu alti doi clerici, ca unul ce era iscusit in dogmele dreptei credinte si ca unul ce era mai invatat la unele ca acestea decat oricare altul, cu puterea cuvantului si a Sfantului Duh.
Deci luand Sfantul Andrei cu sine doi clerici cuvantareti, pe care el i-a ales, s-a dus la Constantinopol; dar n-a gasit viu pe imparat, ci a aflat pe fiul sau, Iustinian, mostenitorul imparatiei si, dandu-i lui in maini marturisirea Bisericii Ierusalimului, cele ce lipseau la marturisire le-a implinit Andrei cu limba lui cea buna. Deci, toti minunandu-se de sfintenia si intelepciunea lui, si povatuind el bine solia, pe cei doi clerici ai sai i-a trimis inapoi la Ierusalim, ca sa spuna celorlalti ce sfarsit a luat solia lor. Iar el a ramas in Constantinopol, ca sa se libereze de pricinile bisericesti si sa petreaca viata linistita si monahiceasca.
Drept aceea, strangandu-se din toate partile si lipsindu-se de toata grija cea cu cale si fara de cale, s-a dat cu totul la dumnezeiasca cugetare si privire, nevoindu-se cu postiri, cu privegheri si cu lacrimi. Deci in acest chip s-a curatit cu trupul, s-a lamurit cu sufletul si s-a luminat cu mintea, si facandu-se din toate partile asemenea lui Dumnezeu, se unea tainuit cu Dansul si dobandea arvuna bunatatilor ce aveau sa fie. Si stand multa vreme la liniste, a ajuns la masurile cele desavarsite ale faptei bune si astfel pricinuia mult folos la cei ce se duceau la dansul. Dar, fiindca unul ca acesta – luminat la lucruri si la cuvinte – nu era cu putinta sa se ascunda de cei multi si sa se tainuiasca pana la sfarsit sub obrocul linistii, pentru aceasta s-a facut aratat atat imparatului, cat si Bisericii si, despartit fiind cu sila de viata cea linistita, a fost randuit, desi nu voia, la diaconia Bisericii celei mari.
Apoi i s-a incredintat si iconomia si povatuirea ospatariei de sarmani, la care, aratandu-se cu bunavointa, s-a facut parinte si hranitor al sarmanilor si scapatatilor, si purta grija cu mare cuviinta de amandoua ospatariile de scapatati ale Constantinopolului. Si nu numai a crescut chivernisirea lor in bucate, dar si stramtorarea de mai inainte, care o aveau casele lor, a prefacut-o in largime, cu zidirile mari care le-a facut. De aceea, ca un vrednic de toate, a luat si mai mare iconomie, caci s-a suit la scaunul mai inalt al arhieriei si a fost facut mitropolit in vestita insula a Cretei, sau, ca sa zic mai adevarat, printr-o insula s-a facut pastor si dascal la toata Biserica lui Hristos.
Deci, ducandu-se in eparhia sa, a inceput a face lucrul sau si a purta grija fara de pregetare de povatuirea eparhiei sale, dandu-se cu totul spre cresterea si mantuirea turmei celei cuvantatoare. Mai intai a pus cu intelepciune pe cei sfintiti in randuiala foarte incuviintata, glasuindu-le un cuvant foarte dulce despre randuiala Sfintei Liturghii, prin care arata cum se cuvine a fi preotul care s-a invrednicit nu numai a se apropia el insusi de intaia si neapropiata lumina, adica de Dumnezeu, ci sa lumineze si pe altii si sa-i imprieteneasca cu Dumnezeu; ca, adica se cade ca preotul sa fie luminat si curat, precum este oglinda, ca sa poata primi intr-insul razele dumnezeiestii lumini, si printr-insul sa dea lumina si celorlalti. Apoi a pus in buna randuiala pe fecioare, iar manastirilor de monahi si monahii le-a dat legi, cum sa vietuiasca.
Apoi a purtat grija de mireni, invatandu-i sa aiba dragoste si ravna catre Dumnezeu, iar nu catre trup si catre lume; sa defaime dezmierdarile cele lumesti, iar poruncile lui Dumnezeu sa le pazeasca si sa se nevoiasca pentru mantuirea lor. Pe cei tineri ii invata ca pe niste copii, iar pe cei batrani ii inteleptea. Pe cei pacatosi ii intorcea la pocainta si dadea nadejde de mila lui Dumnezeu celor ce se pocaiau. indemna la nevointele faptelor bune pe cei ce se nevoiau. Pe cei ce erau luptati, ii ajuta; pe cei ce se primejduiau sa cada in pacate, ii sprijinea; pe cei cazuti ii ridica; celor neputinciosi le dadea putere; celor intristati, mangaiere; celor lesinati, rasuflare; vaduvelor le era partinitor; sarmanilor, tata; scapatatilor, vistierie; flamanzilor, hrana; celor goi, imbracaminte; si ce sa spun mai mult? Tuturor s-a facut toate, ca sa mantuiasca pe toti. Si precum Domnul se va face in veacul ce va sa fie si lumina sfintilor, si viata, si slava, si hrana, si imbracaminte, si bucurie si orice alt bine al fericirii, in acest fel era eparhiotilor sai acest mare Andrei, care le facea tot binele, nu numai sufletesc, ci si trupesc, cu care poate cineva sa treaca fara intristare viata aceasta de fata.
Inca a deschis si vistieria cea buna a inimii sale si scotea dintr-insa cuvinte bune, si largind gura socotelii mintii sale, a umplut-o de darul Sfantului Duh. De aceea, cu intelepciune, cu pricepere si cu dumnezeiasca insuflare, a alcatuit carti prin care se arata ritor iscusit si sfintit cuvantator insuflat de Dumnezeu. Cu cuvintele lui, Sfantul Andrei a laudat stralucit pe Preacurata Maica a Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu, la deosebitele ei sarbatori. A laudat si Sfanta si de viata facatoarea Cruce a Mantuitorului, pe care Dumnezeu cel fara de patima rabdand fericitele patimi si moartea cea de voie, ne-a facut partasi ai imparatiei si slavei Sale. A laudat inca si alte stapanesti praznice si, pe langa acestea, a laudat si pe unii sfinti si, prin laudele lui a facut ca si cum marturiile lor ar fi ale sale. Dar mai cu osebire a laudat pe marele Mergator Inainte Ioan.
El a alcatuit cu mult mestesug in versuri si muzica multe canoane si tropare, cu care nu numai ca lumineaza praznicele si indeamna pe crestini la dumnezeiasca veselie si bucurie, ci le pricinuieste si umilinta si ii face pe cei ce le canta si le citesc sa verse siroaie de lacrimi. Iar pe langa celelalte, a alcatuit si Canonul cel Mare si vrednic de lauda din intaia si a cincea saptamana a marelui post al Sfintelor Pasti, care nu numai ca pricinuieste pocainta si umilinta, dar si multa invatatura, caci invata pe crestini cu ce asezare se cade a citi sfintitele istorii ale dumnezeiestii Scripturi, si cum se cade a le folosi pe dansele ca materie si pricina de mai inalte priviri. Dar sfantul nu numai cu cuvintele sale a impodobit pastoria sa si a veselit orice Biserica a crestinilor, ci si cu lucruri si cu ispravi de mare cuviinta, pentru ca el a innoit bisericile cele darapanate ale lui Dumnezeu si le-a tocmit cu ajutor bogat si cinstit. Si a zidit din temelie o biserica foarte frumoasa, in cinstea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioarei Maria, numind-o pe dansa Vlaherna.
Inca a zidit din temelie si casele primitoare de straini, spre odihna batranilor, spre vindecarea bolnavilor si spre acoperamantul strainilor si scapatatilor, carora le dadea tuturor cu imbelsugare nu numai toate cele de nevoie si de hrana, cheltuind banii lui Dumnezeu intelepteste si cu placere de Dumnezeu, ci si, dupa cum la celelalte urma pe Stapanul si dascalul sau, Hristos, asa si la aceasta Il urma si slujea la primirea strainilor si bolnavilor cu insasi mainile sale, incingandu-si fota la mijloc si spaland mainile lor si picioarele si capetele, si curatind ranile bolnavilor, aproape lingand si cu limba sa puroaiele cele urat mirositoare si sangerarile lor, intr-atat il invapaia dragostea catre Dumnezeu si catre aproapele.
Nu este deci afara de cuviinta a spune una sau doua minuni ale sfantului, ca sa aratam sfintenia si indrazneala pe care dumnezeiescul Andrei o avea catre Dumnezeu.
O flota de barbari s-a dus odata in Creta, ca sa supuna si sa pustiasca pastoria sfantului. Deci, inconjurand-o pe ea, au uneltit tot felul de mestesuguri de razboi impotriva ei; dar sfantul, cu rugaciunile sale cele bineprimite, nu numai ca si-a pazit pastoria sa mai presus de primejdie, ci si in inimile barbarilor atat de mare frica a bagat, incat i-a facut sa fuga singuri, fara a-i izgoni cineva. Iar din fuga lor cea fara randuiala si grabnica, multi au pierit, atat de valurile marii, cat si de crestinii care ii luptau.
Altadata, pe la inceputul verii, soarele ardea pamantul si ploaie nu era deloc. Asa ca semanaturile toate se vestejisera si erau in primejdie sa se usuce desavarsit. Iar oamenii, de frica mare ce aveau ca sa nu se faca foamete, pentru ca nu ploua, erau slabi si deznadajduiti de viata. Deci, intr-o primejdie ca aceea aflandu-se ei, ce a facut sufletul acela impreuna patimitor si milostiv al sfantului? Nu cumva a trecut cu vederea pastoria sa, care era in primejdie sa piara? Nu! Ci, inaltand mainile si ochii la cer, a rugat pe Dumnezeu din sufletul sau, ca sa dea ploaie pamantului. Si, o, minune! Indata s-a umplut cerul de nori si a plouat atata ploaie, incat semanaturile s-au udat si au facut rod mult, iar oamenii au luat racorire si mangaiere.
Si altadata, intamplandu-se ciuma in eparhia lui si murind multi, sfantul a oprit molima cu rugaciunile lui cele catre Dumnezeu si cu lacrimile sale.
Sfantul Andrei a facut si multe alte minuni, pe care de le voi povesti, nu-mi va ajunge toata viata; caci avand pe Dumnezeu salasluit in sufletul sau, totdeauna pricinuia eparhiotilor sai cele bune de la Dumnezeu, izbavindu-i de tot raul; iar lui Dumnezeu aducea sufletele cele mantuite ale eparhiotilor sai, ca pe un prinos bineprimit si vrednic pentru toata lumea.
Si intamplandu-se oarecare trebuinta, sfantul a fost nevoit sa se duca la Constantinopol. Deci, ajungand acolo, a fost primit cu toata cinstea si cucernicia, atat de toata sfintita adunare a Bisericii, cat si de imparatul si de toti boierii. Si petrecand acolo putina vreme, impartea flamanzilor painea cea cereasca, adica cuvantul invataturii, si adapa pe cei insetati din apa cea facatoare de viata a Sfantului Duh. Si nu numai aceasta, ci si trupeste satura pe cei flamanzi, ajuta celor nedreptatiti, apara pe vaduve, ocrotea pe sarmani si mangaia pe cei necajiti.
Apoi, mai pe urma de toate, se pregatea sa se intoarca la eparhia sa, si desi a cunoscut dinainte ca nu va mai vedea pastoria sa, insa s-a dat pe sine Sfantului Duh, care-l misca pe dansul si, intrand intr-o corabie, a plecat spre Creta. Dar corabia, venind pana la Mitilina, a stat acolo. Iar sfantul, intreband cum se numeste locul acela si instiintandu-se ca se numeste Erecos, a raspuns: „Aici trebuie sa dau chipul lui Dumnezeu, Celui ce mi l-a dat”. Adica „aici am sa mor!” Asa s-a si intamplat. Deci s-a dezlegat din legatura trupului si s-a dus cu bucurie catre doritul sau Dumnezeu, unde, fiind stralucit de neapropiata lumina a dumnezeirii Lui, se indulceste de bunatatile imparatiei Sale celei negraite. Iar sfintitele lui moaste s-au asezat in biserica Sfintei, bunei si biruitoarei Mucenite Anastasia, ca o vistierie nejefuita si izvor pururea curgator de minuni, intru slava Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh. Amin.
