Pe OAMENII datorită cărora ţara asta a devenit România Mare nu-i găsim doar în cărţile de istorie. Chipurile lor există şi astăzi atât în memoria noastră, cât şi datorită sculptorilor care au scris istorie în piatră. Unul dintre aceştia este Mircea Spătaru (1937-2011), o personalitate proeminentă a artei contemporane româneşti. Sculptor, pictor şi ceramist, Spătaru şi-a pus amprenta asupra capitalei României şi nu numai, cinstind fiecare moment istoric prin eroii care veghează astăzi de pe socluri în modernul Bucureşti.
“Spătaru… își asumă tragedia istoriei umane cu un sentiment al propriei implicări, al responsabilității care nu permite nimănui, nici măcar simplului privitor privilegiul inocenței. Suntem cu toții responsabili pentru întreaga nefericire. O idee foarte incomodă, dar inevitabilă pentru cei ce încearcă să înțeleagă neliniștea lumii de astăzi, cu coșmarurile și speranțele sale”, spunea Andrei Pleşu despre marele sculptor. Absolvent al Institutului de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj-Napoca (1962), Mircea Spătaru e expus în numeroase oraşe europene: Veneția, Paris, Barcelona, Budapesta, Varşovia etc.. De-a lungul timpului, a primit numeroase premii în semn de recunoaştere a valorii creaţiilor sale artistice: 1969 – Premiul Uniunii Artiştilor Plastici din România; 1971 – Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române; 1972 – Premiul Criticii al Uniunii Artiştilor Plastici din România; 1985 – Premiul special al juriului – Expoziţie de desen şi pictură Barcelona; 2000 – Ordinul Naţional „Serviciul Credincios în grad de Mare Ofiţer” din partea Preşedinţiei României.
“Înalta trădare” care ne-a adus libertatea
Astăzi, readucem în atenţia cititorilor una dintre lucrările emblematice ale lui Mircea Spătaru, care îl întruchipează pe marele OM politic Iuliu Maniu. Acesta din urmă a fost unul dintre organizatorii Marii Adunări de la Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, unde s-a decis unirea Transilvaniei cu Regatul României. Iuliu Maniu a început să facă politică încă de la izbucnirea Primului Război Mondial, când, ca şi ceilalţi fruntaşi ai Partidului Naţional Român, a refuzat să semneze declaraţia cerută de guvernul de la Budapesta prin care se solicita intrarea României în război alături de Austro-Ungaria. După declararea României Mari, între 1923 şi 1933, Maniu a fost prim-ministru al României şi preşedintele Partidului Naţional Ţărănesc (în 1926, Partidul Naţional Român s-a unit cu Partidul Ţărănesc). Pentru că a refuzat colaborarea cu regimul legionar dar şi antonescian, după 1947, Iuliu Maniu a fost deţinut politic, întruchipând simbolul speranței și al dorinței de libertate a poporului român. Autoritățile comuniste l-au judecat pentru „înaltă trădare”, Iuliu Maniu fiind condamnat la închisoare pe viață. S-a stins din viaţă la 5 februarie 1953 la închisoarea din Sighet.
Personaj credibil, tragic şi demn
Însă figura sa ne priveşte zilnic din Piaţa Revoluţiei, vis a vis de Biserica Kreţulescu. Monumentul “plămădit” de Mircea Spătaru (care câştigase concursul lansat de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat pentru realizarea statuii) a fost amplasat în 1999. Este “compus din trei niveluri expresive şi stilistice: primul este acela al capului – realist, sever şi hieratic -, al doilea, acela al bustului şi al mâinilor, are cea mai dinamică retorică plastică şi gestuală, iar al treilea registru, cel inferior, al membrelor, este fragil volumetric şi modelat cu o acurateţe aproape calofilă” (citat din articolul “Un om din bronz: Iuliu Maniu”, realizat de criticul de artă şi scriitorul Pavel Şuşară, publicat de revista Uniunii Scriitorilor). Traduse într-un registru simbolic, cele trei niveluri plastice echivalează cu cele trei planuri mari ale existenţei: glacialitatea capului sugerează spiritul care nu poate fi alterat, frământarea şi parcelarea bustului trimit către fragilitatea biologică şi către vulnerabilitatea naturii umane, iar acurateţea modelajului şi finisajul materiei din registrul inferior rememorează prezenţa imediată în lume, statutul social şi nobleţea firească a personajului. De altfel, Pavel Şuşară mai spune că, “armonizând cu multă subtilitate caracteristicile generale şi particulare ale unui personaj istoric bine cunoscut cu exigenţele formale şi stilistice ale statuarului modern, Mircea Spătaru a reuşit să ofere un personaj credibil, tragic şi demn, dar şi un monument convingător, bine stăpânit compoziţional şi expresiv, cu o structură coerentă, unitară şi fără agresivităţi plastice nejustificate”.
Material realizat în cadrul “București-Centenar” – Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic