Ca şi arhitectura şi sculptura, pictura românească de după Primul Război Mondial a suferit schimbări majore. Victoria Marii Uniri şi relaţiile tot mai strânse cu Occidentul, au deschis apetitul artiştilor români spre creaţiile moderniste. Nu a fost, însă, lăsat deoparte nici tradiţionalismul. Îmbinarea celor două curente a dat naştere operelor de artă atât de apreciate astăzi.
Bucureştiul a reprezentat tema favorită a multor pictori români. Nicolae Tonitza, de pildă, prefera explorarea peisajului periferic bucureştean, prin ilustrarea zidurilor coşcovite şi a peisajelor urbane sărăcăcioase.
Un alt adept al peisajului citadin, dar şi al aspectelor de la periferie, a fost şi Lucian Grigorescu. În foarte multe dintre lucrările sale, pictorul întruchipează imaginea capitalei interbelice. Asemeni lui Paul Cezanne (deschizător de noi orizonturi pentru arta secolului al XX-lea), Lucian Grigorescu redă volumele riguros (Peisaj din Bucureşti), ca mai apoi, în perioada de maturitate artistică, să pună accent pe culoarea aşternută în planuri largi (Piaţa Sfântu Gheorghe – Bărăţia). Criticul de artă Magda Cârneci observa în pictura lui Lucian Grigorescu raporturi cromatice tranşante, o multitudine de nuanţe simplificate, contururi cromatice întunecate până la negru, ce amintesc de pictorul francez Rouault, dar şi o impresie vizuală sintetizată, apropiată de realismul impresionist.
Transformarea cartierelor bucureştene de după Primul Război Mondial apare frecvent şi în pictura Michaelei Eleutheriade. “Colţ de stradă bucureşteană” sau “Peisaj din Bucureşti” sunt două dintre lucrările în care artista pune accentul pe pitorescul anilor ’30, redat în linii stilizate pentru a ilustra “simplitatea şi durabilul” după cum observa criticul de artă Dan Grigorescu. Casele aristocrate din Bucureştiul vechi se regăsesc şi în operele lui Petre Iorgulescu-Yor, un pictor care a excelat ca peisagist. “Strada părăsită” este una dintre lucrările sale în care regăsim puţine elemente vizuale, dar cu un bogat repertoriu pictural, apropiat de conceptul cézannian de care vorbeam mai sus. „Primul mare poet al nocturnului” din pictura românească, Gheorghe Petraşcu (1872-1949), ca şi Grigorescu, a abordat peisagistica, însă acesta se apropie mai mult de peisajul urban. De aceea el nu mai foloseşte elementul vegetal ci îşi îndreaptă atenţia spre ziduri pentru că, pentru el, întreaga pictură este o zidărie. „Petraşcu are omogenitatea subtilă şi puternică a materiei, suculenţa tuşei cu care surprinde dintr-o dată tonul, forma şi anvelopa”, Henri Focillon, critic francez. În rândul capodoperelor moştenite de la Petraşcu este Bucureştiul Vechi (Spre Piaţa Senatului). O lucrare extrem de apreciată de iubitorii de artă şi una din marile capodopere ale lui Petraşcu, dat fiind numărul de expoziţii importante la care a participat (1930, 1972, 1973, 1997, 2002).
Aflat pentru câţiva ani (1920-1934) sub influenţă franceză, îndrumătorul său fiind chiar Paul Cezanne, pentru pictorul Iosif Iser peisajele încep să capete o mai mare importanţă. “Case vechi din Bucureşti” şi “Case de la marginea Bucureştiului” sunt două dintre lucrările de referinţă ale lui Iser.
Material realizat în cadrul “București-Centenar” – Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic