În dezvoltarea social economică a vechiului Bucureşti, un rol important l-au avut şi hanurile, în special cele negustoreşti. Alături de Curtea Domnească, mănăstirile şi bisericile din acele vremuri, arhitectura hanurilor aducea un plus de farmec, completând cu succes monumentalitatea urbanistică. Iar Centrul Istoric al Capitalei a fost şi continuă să fie un reper important al atmosferei începutului de secol XIX, negoţul şi forfota din acele vremuri având loc şi astăzi dacă luăm în considerare că aici vin cei mai mulţi turişti.
Unul dintre cele mai cunoscute hanuri din Bucureşti este, fără îndoială, Hanul lui Manuc. Dar la fel de faimos este şi Hanul cu Tei, de altfel singurul care şi-a păstrat forma originală şi care completează în mod fericit înfăţişarea medievală a Centrului Vechi. Ansamblul arhitectural “Hanul cu Tei” (strada Lipscani nr. 63) a fost ridicat în 1833 de Anastasie Hagi Polizu şi Ştefan Popovici, “cu întreaga cheltuială împărţită în două, ca fraţii”, ca o curte cu prăvălii simetrice. Pe vremea aceea, Lipscaniul de astăzi se numea “Uliţa Mare a Marchitanilor”, iar anterior, pe la 1770, segmentul dintre strada Şelari şi Podul Mogoşoaiei se chema “Şerban Vodă”. În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, întreaga arteră comercială primeşte denumirea de “Lipscani”. La început, hanurile bucureştene erau construite din lemn, fiind utilizate mai mult ca spaţiu de depozitare. O dată cu înmulţirea negustorilor, dar şi a averilor acestora, s-a trecut la întărirea acestor stabilimente cu ziduri înalte din piatră care aveau rol de protecţie atât în faţa hoţilor, cât şi împotriva calamităţilor. În ciuda numeroaselor incendii care au mistuit Capitala, unul dintre hanurile care au rezistat eroic a fost chiar Hanul cu Tei. Nu a fost atins nici în timpul Focului cel Mare din martie 1847, nici de cel din ianuarie 1871, când construcţia şi mărfurile au scăpat neatinse. Ca plan de construcţie, Hanul cu Tei este o copie fidelă a Hanului Gabroveni din imediata vecinătate.
Toată construcţia a fost făcută din cărămidă, iar fundaţiile adânci de 1,20 metri aveau drept suport rânduri de ţăruşi de lemn, situaţie frecvent întâlnită la clădirile vechi din centrul Bucureştilor. Hanul a fost împărţit de cei doi negustori în două, fiecare deţinea câte 14 magazine amplasate deasupra beciurilor spaţioase, pe fiecare parte a curţii interioare. În timpul funcţionării, hanul a reprezentat o unitate de desfacere a produselor manufacturiere aduse îndeosebi din Transilvania şi din centrele occidentale. Aşa cum reiese şi de pe placa de identificare a clădirii, etajul de pe latura nordică a fost realizat în 1893 de arhitectul Wilhelm Bast, apoi, între 1968 şi 1973, hanul a fost restaurat cu o tentă romantică sub conducerea arhitectului Constantin Joja, în final rezultând un complex micuţ şi cochet de magazine de artă şi lucruri vechi, un adevărat magnet pentru turişti. ” Restaurat în anii 1969-1973, hanul are o lungă curte interioară; zidurile albe ale parterului sunt ritmate de petele de culoare închisă ale uşilor şi obloanelor solide ale ferestrelor micilor prăvălii. Etajul, construit în consolă, aduce culoarea caldă a lemnăriei din care este făcut parapetul, peste care strălucirea marilor suprafeţe vitrate răspunde ca o rimă cenuşiului dalelor de piatră cu care este pavată curtea. Intrarea în curtea interioară se face prin două ganguri boltite, unul dând către strada Lipscani, celălalt către strada Blănari. Faţada dinspre strada Lipscani nu păstrează caracterele arhitecturii vechi româneşti, de expresie foarte simplă, aşa cum este ilustrată de curtea interioară a hanului, ci este decorată în stil eclectic, cu ferestrele încheiate prin arcade, cu ancadramente, coloane angajate, cu capiteluri compozite şi cu un bovindou bogat ornamentat. Deasupra intrării este săpat în piatră anul construirii faţadei: 1883″. Minunata descriere aparţine Silviei Colfescu, în volumul “Bucureşti: ghid turistic, istoric, artistic”, editura “Vremea”. Pe lângă numeroasele magazine de artă şi suveniruri, turişii au la dispoziţie şi Berăria “Hanul cu Tei”, precum şi alte numeroase monumente istorice: Curtea Sticlarilor, Hanul lui Manuc, Casa Domnească sau Palatul Băncii Naţionale a României.
Material realizat în cadrul “DESTINATION: BUCHAREST” – Program Cultural derulat de Primăria Municipiului Bucureşti prin Administraţia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic
