Pe o străduţă din Bucureşti, între Şoseaua Giurgiului şi Şoseaua Olteniţei, nu departe de Cimitirul Bellu, se află muzeul memorial dedicat poetului George Bacovia şi soţiei sale, Agatha. Aici poate fi regăsit tot universul bacovian, unde, contrar simbolismului caracteristic marelui poet în care domină atmosfera sfârşitului, mai întâi te întâmpină o superbă grădină cu flori. Pentru ca mai apoi să descoperi un interior suprinzător de… nebacovian. O casă ce păstreză atmosfera intimă, confortabilă, neamintind, parcă, de trăirile poetului.
Pe numele adevărat Gheorghe Andone Vasiliu, poetul George Bacovia ne-a lăsat o moştenire literară inegalabilă, mare parte născută din propriile şi inconfundabilele trăiri. Dar faptul că astăzi putem vedea spaţiul bacovian se datorează în exclusivitate soţiei sale, Agatha, alături de care poetul se mută la Bucureşti în 1933, într-o casă modestă de pe strada Frăsinetului (astăzi strada George Bacovia). Casa a fost construită cu ajutorul unui împrumut al soţiei la Casa Corpului Didactic, construcție ce a durat aproximativ o lună, Agatha fiind chiar diriginte de şantier. Muzeu a devenit încă din anul 1958, la un an după moartea poetului (22 mai 1957), tot din strădaniile Agathei. Din capul locului, vă „avertizăm” asupra unui fapt ce nu prea îl veţi întâlni în alte muzee sau case memoriale: Casa Memorială „George şi Agatha Bacovia” nu este prevăzută cu etichete explicative, discursul muzeal luându-i plăcut prin surprindere pe vizitatori, cărora li se induce, astfel, sentimentul că această casă este încă locuită. Vizita noastră este minunat ghidată de muzeograful Lelia Spirescu, din cadrul Muzeului Naţional al Literaturii Române, sub tutela căruia se află Casa Memorială „George şi Agatha Bacovia”. Suntem întâmpinaţi, la intrare, de câteva din volumele de versuri, atât ale poetului, cât şi ale soţiei sale, în ediţii princeps. Într-o altă vitrină avem ocazia de a cunoaşte şi o altă latură artistică a marelui poet, respectiv o serie de desene (pentru o scurtă perioadă, George Bacovia a fost profesor de desen și caligrafie la Școala Comercială de Băieți din Bacău, iar primul premiu din viața sa, nu a fost la literatură, ci la desen, în 1899). Tot în holul de la intrare regăsim o schiţă ce-l reprezintă pe fiul poetului, Gabriel, undeva în curtea Mărțișorului, şi tot aici, două icoane (Sf. Gheorghe şi Sf. Paraschiva), care după spusele soţiei, sunt foarte vechi. Alături, o fotografie ce-l înfăţişează pe poet, la aniversarea vârstei de 75 de ani. Mai multe fotografii în care apare familia Bacovia pot fi observate în camera Agathei, în special cu fiul lor, Gabriel. După moartea Agathei Bacovia, acesta a rămas custodele Casei Memoriale, dar şi coordonatorul Cenaclului literar George Bacovia. Un alt punct forte al casei este reprezentat de biblioteca familiei care cuprinde cărţi legate în copertă neagră. Deasupra bibliotecii este un portret stilizat al Agathei pe malul mării la Balcic, realizat de Cecilia Cuţescu-Stork, iar alături un alt tablou realizat de aceeaşi autoare, Cetatea Sighișoarei. Vioara la care cânta George Bacovia are un loc de cinste în casa muzeu, ştiut fiind faptul că poetul transpunea muzica în versuri. „Mai întâi de a-mi aşterne versurile pe hârtie, erau cântate, fie după urechea sufletului, fie după strunele viorii”, mărturisea poetul. În sufragerie, spaţiul unde familia Bacovia mânca sau primea oaspeţi, mobilierul este tipic perioadei interbelice, păstrându-se autenticitatea obiectelor, dar şi amplasamentul lor. Deasupra unei vitrine cu bibelouri, ne atrage privirea un tablou ce-l înfăţişează pe George Bacovia, realizat de Coman Ardeleanu, în 1941: un chip blând, cu ochi albaştri, serafici – cum îi numea Agatha, în totală antiteză cu poemele sale. „George Bacovia era micuţ de statură, cu umerii un pic aduşi. A fost mai tot timpul bolnăvicios, în copilărie a făcut malarie, mai apoi varicelă ce i-a lăsat urme vizibile pe faţă, traumă fizică ce l-a făcut să devină şi mai izolat. Într-o perioadă locuia la fratele său, Eugen, în Cotroceni. Nu ieşea decât pe înserate, cu faţa acoperită, dar şi cu pălărie, pentru a nu fi recunoscut în poze, evita de cele mai multe ori obiectivul aparatului de fotografiat”, ne spune muzeograful Lelia Spirescu. Camera poetului seamănă mai degrabă cu o chilie, poate chiar claustrofobă, continuă doamna Spirescu. Aici a scris, a meditat, a dormit, mare parte din timp şi-l petrecea în această cămăruţă, scriind. Patul este mic şi simplu, lângă acesta se află scăunelul şi bastonul de care se servea poetul în ultimii ani ai vieţii. Punem întrebări despre obiecte, ni se răspunde şi… la un moment dat împietrim: se aude vocea marelui poet recitând poezii. Un aparat pe bază de senzori redă vocea lui George Bacovia, înregistrare făcută în 1955 de către Societatea Română de Radiodifuziune. Ne încheiem vizita, însă, cu versurile Agathei Bacovia compuse după moartea poetului: „Căsuţă dragă din Frăsinet,/ Nu mai e blândul meu poet!/ Ne-a părăsit pe amândouă,/ Şi ochii ne sunt numai rouă”.
Material realizat în cadrul “DESTINATION: BUCHAREST” – Program Cultural derulat de Primăria Municipiului București prin Administrația Monumentelor și Patrimoniului Turistic
Sursa foto: Naţional
