Indiferent cat de mult ar atarna in balanta caracterul sau dificil sau alegerile discutabile facute in cea de-a doua jumatate a vietii sale, cu precadere dupa intrarea in politica, am da dovada de o mare impietate sa-l dezlipim pe marele poet Octavian Goga din panoplia luptatorilor pentru desavarsirea unitatii statale. Actul de la 1 Decembrie 1918 l-a gasit departe de casa (se afla la Paris, unde pusese deja bazele „Consiliului National Roman Provizoriu”, alaturi de Take Ionescu, de simbolul „Miscarii Memorandiste” Vasile Lucaciu, de Constantin Angelescu si de Ioan Th. Florescu), insa implicarea lui Goga in realizarea Statului National nu poate fi contestata. „Bardul din Rasinari” a spus odata ca „picaturile de cerneala pe masa unui scriitor sunt ca picaturile de sange pe campul unei lupte”. Iar Goga a dus multe batalii si a varsat mult sange in apararea taranului ardelean obidit, fabuloasa sa opera si aplecarea catre acest segment aducandu-i, de altfel, si renumele de „Poetul patimirii noastre”. Victor Eftimiu, care i-a fost multa vreme prieten (Eftimiu sustinea ca i-a fost mereu prieten), il descria pe Goga de dupa intrarea sa „zgomotoasa in celebritatea literara si politica” drept „un poet viguros, cu vocabular de plugar, de cronicar si de uricar”, care „in ritmuri de pusta turna jalea si visul Transilvaniei asuprite”. Acelasi Eftimiu a remarcat, de asemenea, ca „trambita lui Goga a rasunat in Romania intr-un moment propice, atunci cand mandria nationala, increderea in destinele acestui popor prindeau trup in toate provinciile”. Intrarea Romaniei in razboi il convinge sa participe la actiuni de ordin militar. Se inroleaza si participa la luptele din Dobrogea, apoi pe frontul din Moldova. In 1918 pleaca la Paris, unde promoveaza intens ideea de „inchegare a poporului nostru intr-un singur stat”. Drept recunostinta pentru umarul pus in procesul de autodeterminare, Octavian Goga va fi ales membru in Consiliul Dirigent, dupa Marea Adunare Nationala de la 1 Decembrie 1918, apoi ministru al Cultelor si Artelor. In perioada interbelica, sub Carol al II-lea, ajunge inclusiv sef de guvern (44 de zile), orientarea sa politica fiind insa total schimbata. „Poetul patimirii noastre” trece la cele vesnice la 7 mai 1938, dupa ce in prealabil sufera un accident vascular cerebral. Trupul sau va fi depus la Ateneul din Bucuresti, iar ulterior inhumat cu onoruri de stat la Cimitirul Bellu.
Material realizat in cadrul „Bucuresti-Centenar” – Program Cultural derulat de Primaria Municipiului Bucuresti prin Administratia Monumentelor si Patrimoniului Turistic