În ultimele două decenii, liderii chinezi au construit un sistem de supraveghere de înaltă tehnologie cu o sofisticare aparent extraordinară.
Software-ul de recunoaștere facială, monitorizarea internetului și camerele video omniprezente dau impresia că Partidul Comunist a realizat în sfârșit visul dictatorului de a construi un stat de supraveghere precum cel imaginat în “1984” de George Orwell.
Modelul Big Brother nu este doar o performanță tehnologică. Se bazează, de asemenea, pe o rețea vastă de milioane de informatori și spioni a căror muncă a fost esențială pentru supraviețuirea regimului. Acești bărbați și femei, mai mult decât camerele de luat vederi sau inteligența artificială, sunt cei care au permis Beijingului să suprime disidența, relatează Foreign Affairs. Fără o rețea de asemenea dimensiuni, sistemul nu ar putea funcționa.
Asta înseamnă că, în ciuda eforturilor depuse de partid, aparatul de securitate chinez este imposibil de exportat.
China are două agenții principale de securitate internă. Există Ministerul Securității de Stat, care este responsabil de spionajul extern și de contrainformațiile interne.
Unitatea de protecție a securității politice din cadrul Ministerului Securității Publice este responsabilă de supravegherea internă.
Construirea unui aparat de supraveghere este o sarcină complexă pentru un regim autocratic. Generațiile de lideri chinezi au găsit un echilibru delicat între a face ca poliția secretă să fie suficient de puternică pentru a-și face treaba, dar nu atât de puternică încât să amenințe regimul însuși. Beijingul își extinde, modernizează și întreține programele de recunoaștere facială, Skynet și Sharp Eyes.
Pentru a evita crearea unui rival la propria putere, PCC distribuie sarcinile de supraveghere către diferite unități din cadrul forțelor de securitate și altor actori afiliați statului.
Acest aranjament organizațional are două avantaje distincte. Împiedică formarea unei poliții secrete puternice care poate controla fluxul ascendent de informații și poate deveni o amenințare pentru partid. Și permite partidului să beneficieze de implicarea întreprinderilor de stat, a universităților și a altor entități care canalizează informații către guvern, fără a crește dimensiunea poliției secrete.
Partidul controlează și mai mult statul de supraveghere prin plasarea de oficiali în fiecare unitate de securitate și prin impunerea unei limite de cinci ani pentru mandatul șefilor de securitate de top, inclusiv al miniștrilor MSS și MSP. În fosta Uniune Sovietică și în Germania de Est, nu existau astfel de limite; în mod nesurprinzător, șefii poliției secrete din aceste regimuri au acumulat o putere enormă.
În pofida instrumentelor tehnologice sofisticate, capacitățile organizaționale ale PCC sunt cele care permit ca supravegherea să funcționeze cu o putere de neegalat. Prin urmare, acest model nu este exportabil pentru autocrațiile mai puțin organizate, cu o acoperire superficială a societăților și economiilor lor.
Astfel de țări pot importa hardware chinezesc. Dar nu pot importa sistemul Beijingului, ceea ce înseamnă că este puțin probabil ca acestea să dezvolte capacități de supraveghere echivalente.