Desi, stimati oameni buni sau dragi prieteni – dupa cum ne gratuleaza comentatorii sportivi, fara nicio performanta ca si echipa nationala de fotbal antrenata de un manuitor de babaroase – suntem fundamental un popor de tarani, toate subiectele telemediate si teleimediate exalta spatiul practico-sensibilos al Urbei, mai mult, chiar si semnificatiile fictive ale celor mai vechi amplasamente.
Urbea, bre, oameni buni si stimati telespectatori, este una singura, mare si lata, Roma Eterna, restul sunt capitale, orase, “muncipii”. Bine vorbesc marii scriitori despre ideea de oras la romani, idee usoara, spontana si deloc veche. Adeca totul se face hartanit, rapide, pe picior, chiar si protestele, se aduna lumea in graba, vocifereaza, huooo, arde-v-ar focu’, fire-ati si patire-ati… si pleaca la bere, pe terasa! Cand este sa se gestioneze spatiul si umbra, intai se cearta, se judeca la cremenal, se obtine si se asteapta. In general, fonduri, dar si tarnurile municipalitatii. Noi avem mania de a privi impasibil si etnografic la muzica vremurilor si la deriva sofisticata si opaca a vremii. Chiar daca i-a luat casa foc sau i-a fost saturata de jeturi de mal, cetateanul nostru afiseaza aceeasi senina absenta. Politicienii de sera si de seara apar si se vara in sufletul bietilor oameni necajiti explicand nimicuri. Mai ridicoli, tinandu-se de o literaturizare mucegaita, se desfoaie carpacii gandirii si ai condeiului. Tasnesc in arina (nisip, machedoneste), plini de eroism zbicit, totii nenascutii orasului. Bunioara Bucurescii, avura un premare batut in freza de soarele uscat si hodorogit al Dobrogei, iar cand dadura de unul de-al targului, nu e bun, nu se pune, ca e rosu la bot si din cartier vaccinat selectiv. Mai mult, am auzit o proasta spunand ca Oprescu vorbeste cu “pa si da”. Pai asa vorbiesc muntenii, fa, fetico, asa vorbea apasat si celebrul liberal R. Campeanu, inca din ’90! Iar ne aleg primarul viiturile astea de prin Soldova, si a noastra si aia sovietica, de prin Caracal, Costanta, Slobozia-Moara sau Racari? Sigur ca buresteni autentici nu prea sunt, dar nici asa!
Se iti acusica unul cu prenumele meu, ajutat de niscai insi care nu au absolut nicio legatura cu Bucalele, sunt venetici pe aici, nascuti prin hamacul drumeagurilor de tara, si ci-ca asta s-ar opune sistemului. Prin ce, prin blocarea asanarii celei mai reumatice baltoace de jeg a Bucurestilor, zona Buzesti? Un primar, imi zicea un chimist destept, trebuie sa deseneze, sa sistematizeze, sa darame, sa canalizeze, sa asfalteze si sa planteze parcuri si parcari. Nimeni nu va putea face asta cel putin cincizeci de ani de acum inainte, se vor rezolva toate de la sine, cand vor cadea blocurile ruginite si cenusii, cand se vor insuruba poduri si viaducte, cand vor aparea suburbii rotunde ca tigaia unui chibut si cand se va muta lumea in dansele. Pana atunci, pasi pe covoras si pohta in cui!
Alta maniera de gestionare haotica a spatiului si timpului citadin este propaganda prin interventii diletante, mediocre, plictisitoare in vederea ardicarii unor monumente precise si convingatoare. Alta ghilotina a lipsei de simbol unitar a localitatii. In opiniunea mea, ce coincide cu a catorva dintre prietenii mei arhitecti, multe dintre cladirile vechi nu merita a fi restaurate, ci de-a dreptul daramate, ele nefiind altceva decat palide copii realizate din stuc ale unor monumente mai mult sau mai putin celebre. Bine, nici casa lui Columbel nu e departe, nici caminele de enspe stele cazatoare ale tiripliciului aluia mediatizat si cu doi plozi cu mintea alternativa, numiti Petromax si Clistir sau a altor imbuibati actuali. Umflarea aia in pene inutila si prost citita cu Micul Paris vad ca nu ne iese din minte : discutia era despre un „mic Paris”, deci o copie, aflata „in mijlocul unui sat urias”, adica niscai cladiri mai rasarite de pe Calea Victoriei, cea mai frumoasa si eclectica zona turistica a Capitalei, indeosebi, dar si de pe Ana Ipatescu-Catargiu si de pe Magheru, Piata Lahovary, Victoriei, Senatului, Natiunii, Parcul Ioanid mulate dupa altele neoclasice cu miasma frantuzita. Ce e drept, dupa cum am vazut din fotografiile Margaretei Bourke-White si ale lui Hugo Jaeger publicate in anii ’40-’41 in celebra revista Life, orasul nostru drag parca arata mai corijat si mai coherent, nu era atat de tabloidizat. Nu va suparati pe mine si nu mi-o luati in nume de rau, caci nici alte capitale de prin preajma nu sunt mai rasarite, dar pana si Ateneul nost’ – simbolul, deh! – este un manej, simpatic, ilustrat, daurit, dichisit, dar manej! De ce sa mai simulam europenismul cand vesnica noastra preocupare este incalzirea bordeielor si netezirea gropilor din jgheaburile „obiceielor” !? Bine zicea porcul ala de Bogza – o spun cu admiratie netarmurita! – “fumam fatal, in asteptari de bal”.
