Așa pare, acum și la noi, educația strămutată horațian și satiric, că tot ne tragem din caierul Romei și din exilul lui Ovidiu.
„În definitiv, care e misiunea școlii? Una singură:să formeze oameni docili. Nu în sensul modern al cuvântului, ci în accepțiunea lui latinească. Docilis este omul capabil să învețe; insul pregătit să primească datele științei și rezultatele cugetării; elementul de progres. Liceul n-are a scoate doctori, oameni tobă de carte (și cum ar putea-o face?), ci oameni în stare să învețe de-a lungul vieții lor întregi. Alături de acest obiect(iv), care privește structura intelectuală, școala mai tinde către un al doilea, care privește structura sufletească. Omul care a trecut prin școală trebuie să se fi apropiat cât mai mult de un ideal de umanitate; ca să folosesc o imagine cunoscută, omul cu carte trebuie să fie cât mai departe de animal și cât mai aproape de înger”. Citat din clasicistul N.I.Herescu.
Docilis, care învață ușor. Docilitas, -atis, ușurință la învățătură.Truisme de „formatori” – foștii îndrumători sau locțiitori politici -, că vezi bine școala trebuie să te învețe să înveți. Să te obișnuiască să cauți: în buzunar, printre prieteni, printre profesori, pe stradă, în bibliotecă, în librărie, până și la cârciumă. Vorba lui Nino: avea școala vieții, la seral. De-aia te lipești de-un dascăl, ca să te vindece de nedumerire, ca să te pună la pândă. Din clasa întâi învățătorul ne îndopa răgușit cu anticorpi cerându-ne să dibuim tema și ideile principale dintr-un text. Nu, ne se chema așa, text, căci nu apăruse textualismul nostru, se numea bucată de citire, dar cerința era asta, te punea să vezi printre cuvinte zdrențele de gânduri. Ce a vrut să spună autorele? Și mai târziu, la gramatică, la istorie, la orice materie, nu numai la geometrie, până și la desen tehnic sau la sport – firește, acolo unde aveam prefesori săbuiți, nu nesăbuiți – ți se cerea să înțelegi ce faci și de ce. Mă urmărește și acum îndemnul profesoarei de istorie care nu ne punea niciodată să memorăm anii, ci să înțelegem condițiile și mai ales timpul coacerii cauzelor ce declanșează evenimentele, precum și interesele care poartă…fesurile!
Noi tot batem pasul pe loc şi nu putem ieşi din clişeele confortabile în care ne-am aşezat, mimând o societate ordonată şi stabilizată, mai precis eradicată de boalele copchilăriei acute și adăpată la teuca, jgheabul ultimelor răcnete. Renunțăm la un sistem de învățământ poate greoi, dar necesar unui ins cultivat și vrem creativitate din nimic și maimuțăreală. Nu poți fi creator pe stomacul gol și pe lipsă acută de material bibliografic. Ce să creezi? Te informezi ca să te formezi, chestie veche, din Biblie și din alte epoci de inițiere. Ca să știi cum te cheamă trebuie să știi literele și tabla înmulțirii. Auzi dumneata, „comunicare”, „dibeit”, dezbatere cu zbaturi, „știința argumentării”! Nu, taică, citire, caligrafie și maculator. Exerciții în clasă și acasă. Procese literare și de alt tip, cu siguranță, dar după ce citești cartea, cât și așa-numitele leacuri sau lecturi suplimentare.
Nu mai vorbim despre statutul dascălului într-o lume haotică.Orice părinte îl trage de urechi că nu i-a trimis odrasla la Olimpiadă sau Daciadă. Păi, ca să-l trimiți acolo trebuie să știe de cel puțin nota 8. Orice ţoapă parvenită din troaca de la „Muflatar” sau de la Pleșcoi ori Tecuci, orice odraslă de şofer de IRTA, de nou îmbogățit de butică, de casieră de supermarșeu sau orice coafeză se crede misionar,-ă onest,-ă şi se plasează într-un unghi de verticalitate soioasă. Teodora Urdurea a Vizanţiului, că ăla e modelul!
Nu există printre ăștia publici, în generalissim, oameni destupați care să propună vreun sistem rafinat sau măcar coerent. Nu poți veni cu imbecili fie școliți superficial ca Funebriu sau Muclea, fie frustrați rămași din vechile grupuri școlare industriale ca Veston sau mai rău, plotonieri ca Stas. Nu sunt şcoli adevărate de pedagogi, ei nu pot ieşi din nimic, nu există analişti pricepuţi, căci sunt toţi încartiruiţi într-o direcţie, pe-o singură mână şi rână, de copiat fără rost cârpele colorate aflate în ramele de plastic ale altora; de fapt trebuie să recunoaștem cinstit că nici nu avem şcoli de aşa ceva. Vrem totul prin concurs, dar din ce confecționăm examinatorii? Ce, noi avem ENA-uri şi Normale-Sup? Noi avem doar ebe şi amoebe, eventualişe pațachinevici și ceva deneauri cu breton şi cu frunte îngustată la maximum, nimic altceva. Plus o ministreasă fostă prefesoară de ghimnazie, aburcată prostește fiindcă a meditat fete de oarece deputat de stradă. La noi nu există nici clasa întâi, ci numai mafia manualelor-manelelor, a ghiozdanelor şi a servietelor „tip” diplomat. După cum foarte elegant şi tărăgănat se exprima nevasta unui fost decan de Litere : „ajungând în clasa a opta, care au atâtea lucruri de pregătit”. Mi-e şi milă şi silă să le dau numele, că am jucat bridge cu ei, în tinereţe, la 2 Mai!
