Televiziunea, dragii mosului, nu a creat nici o opera viabila, doar cronici si bilete, specia de foileton discret de cateva randuri. Baremi la radio, o arena de praf emancipat si de muzici neprevazute, mai raman niscai tablete rasucite de eroi ai condeiului.
Daca aveti curiozitatea sa accesati, ca asa vine verbul, vreun site (citeste sait, ca si hait!) de jurnalism, singurul exemplu la care se opresc oamenii seriosi este Truman Capote, mester in jurnalism literar. Bun de tot, de altfel. Fireste, chiar uriasul Hemingway este si un soi de gazetar, superior ce-i dreptul. Si, nu stiu daca sunteti la curent, dar omul nost’, prin Primul Razbel Mondial sau prin Spania plina de clopote avea dosar la FBI. Noroc ca si-a desfacut panzele talentului, a dat doua capete de opera cu aceste ocazii si i-a acoperit de paragina pe securachii americani!
Cultura de divertisment, cultura populara, subcultura, televiziunea imprima un mod de gandire destul de caraghios. Uniform si diform, la pragul de jos al saraciei mentale, creeaza stereotipii, induce tentatii consumeriste, invarte lasciv lumea si promite recreatii de gandire. Fireste, ea, televiziunea, mai are si rolul de enciclopedie virtuala bas de gamme dar si de cufundare in ermetismul umbrelor desenate pe peretii singuratatii. Ea praseste si altoieste un alt raport social, un alt mod de viata. Asta ca teorie, ca in practica altoita politic ea a devenit, mai ales la noi, televuvuziune, un fel de palnie sau de carciuma ponosita de sat adormit. Sunt pusi acolo, in capul trebii, de catre ciocoii Puterii un nor si un noroi de arendasi cu scopul de a tese epiderma realitatii si de a adormi in scaun. De mai bine de douazeci de ani ea este condusa de niminea, cu exceptiile de rigoare, profesorul Razvan Theodorescu si chiar nea Nelu Valeriu, in primii ani, chiar si Aurel Dragos Munteanu, ce era un sortiment de scriitor. Ah, pardon, scriitor si editor a mai fost, dupa anii doua mii, Vali Nicolau, gata, sa mai amintim chiar si o ciosvarta de regizorache fara palmares notabil precum numitul S. Gulea. In rest, zero, resturi depersonalizate puse ca decor. Le numea cineva nulitati, pai stai, frate, nulitate e ala care se opinteste in ceva si nu reuseste, cum ar fi Sgulea citat mai sus, dar unul care nici nu sapa macar vreun put de aventura cum se cheama el? Nimic, imparatia gerului posomorat, un robinet din care picura rugina incleiata, o tangenta coclita la cararea infinitului chel!
Acum, mi se pare, ultimii trei tarabagii neconcludenti au destramat Timpul raspunzand la mesagiile suveranilor, dar au si glisat cotul in gestiune. Adica, asa cam cum ar veni, si prostitutie la lumina reflectorului si hotie in intunecimea salii de proiectie! Si vitavercea. Sau nu hotie fundamentala si cu scufita, ci simpla si oabla imbecilitate, ce pare a fi diagnosticul extrem de suplu al ultimului, Loazescu sau Aloazeascai, o umbra provinciala uasecerista de gradul zero absolut! Ailalti doi fiind un ingineras de animalfilm si un reghizor ilegal de filme cu lesbiene. Fireste ca pestele de la capatana infestata cu mal patologic se degradeaza si totul lui de tot porneste inevitabil si irefutabil de la gestionarul din varful dealului Treicocenilor, omusorul care a calcat apasat strivind zambetele si adevarurile, raschirand oamenii unii impotriva altora. Omusorul care a astupat cu un dop primitiv bunul simt, lumina nedusmanoasa si neceacara, precum si candela sperantei necontagioase! Din nefericire, bruta impulsiva din bal(c)ansoar ne-a pus in raspar cu toata lumea! Singura performanta pe care ar fi vrut a o impune Televuvuziunea noastra bastinasa in ambientul evropenesc era obtinerea unei scobitori la balciul impulsiv si telefonat al Eurovizionului. Nu putea sa fie si nu va fi, Lazare, poate niciodata, caci absolut toate juriile si comitiile neaose sunt alcatuite pe coltul mesei si calca pe maldare de carti masluite. Nu conteaza ca ne facem de cucuta intotdeauna de cand vanam recompense care sa ne intituleze – Euroviziune, Guiness, Nobel, organizare de vreun maslu cu loc rezervat, vreo calificare de missa solemnis – ,dar ne condamnam la marcare cu fierul inrosit al scarbei gratioase. Asta incepe de la evitarea deloc spontana din gondolele mai marilor lumii pina la neobservarea mahalalei unde ne pironim existenta. Ravnim la recunoastere, dar nu ne voteaza nici macar vecinii! Nu aveam ce cata la acel spectacol de balet cu sifon, insusi locul pe care ne-am cocotat este nemeritat. Nici macar cu domnisoara aia Aurica, din Grivitei, care scrie carti impiedicate si le semneaza Pisse la rue, nu am fi efectuat vreo mare branza. Sincer, nici noi nu ne-am fi votat cu acei depanusati de pe scena si cu acea zombi feminin, acea vietuitoare garnisita cu un creier de fiinta decervelata si care prezinta continuu o vreme probabila si natanga.
