De fapt, Rica Venturiano si Agamita (diminutivul unui ditamai Agamemnon) Dandanache parca ar fi fost scrise pentru el, aidoma multor altor roluri de teatru; apoi excelent in film in pielea comisarului aulic din „Horea”; nascocit si rasucit migdalat chiar si in micile roluri de sceneta de televiziune; ireal si flegmatic aparand cu vocea lui care parca anunta inceputul de toamna, la vestitul si uitatul „teatru radiofonic”, s-a plimbat o buna bucata prin viata noastra: a fost si s-a numit RADU BELIGAN.
Prilej de sictireala la romani si de platiri de polite. Ca asa si mai ales pe dincolo. Nu era suferit de o parte, era poate prea dur cu subalternii, era nu stiu cum. Sictirul si paruiala ies pe coverta. Se toarna ca la aprinderea de foc pentru clopote, direct si cu toptanul, se injura ca la usa cortului – desi cortul nu are usa, poate iurta! – , iar prin descantece si scancete singulare se amageste lumea. Dar un scancet nu e un nechezat, ci doar o intamplare plina de namolul frustrarii. Asa e si aici. Ca nu era mare actor fiindca a fost in CC, l-a gadilat pe Nea Nicu si, mult mai grav, l-a sustinut pe Ponta. Poate nu o fi fost cel mai, dar a fost printre ei. Si noi nu l-am vazut in tinerete, ci in plina maturitate creatoare. Si poate era singurul din aceasta meserie care putea fi director de Teatru National. In general, directori de astfel de stabilimente culturalicesti trebuie sa fie scriitorii, dramaturgii. Si totusi Nea Nicu era cineva, nu era docherul asta de Basau, care le-a „redat demnitatea” unor ipochimeni.
Beligan nu a fost un geniu, desi unii sustin ca a fost, dar a fost un actor suplu, foarte inteligent, plin de finete si de talent. Unui actor nu-i ies chiar toate rolurile, uneori se mai joaca si pe sine – unii fac doar asta si raman cabotini. Rareori gasesti actori buni in orice si de fiecare data altfel, histrioni, capabili sa se dea de trei ori peste cap si sa fie orice. Astia sunt putini si in lume, nu numai la noi!
Noi, care nu avem nici critica dramatica, nici specializarile actori de film /vs/ actori de teatru nu e cazul sa emitem pretentii. Pentru mine, unul, teatrul este de citit, caci spectacolul este cu totul altceva. Acolo intervine viziunea regizorului, care nu este de cele mai multe ori cea mulata pe spiritul textului. Desi sunt de departe cel mai iconoclast exponent al generatiei mele pierdute, nu suport mataielile si plimbarile pe rotile, mi se par puerile si de prost gust, cand nu sunt copiate. Era o tanti care isi ridica personajele pe niste franghii, cum procedau polacii sau rusii prin anii ’60. Ce valuri a facut in spatiul nostru intelectualicesc Jan Kott cu a sa carte „Shakespeare, contemporanul nostru”, aparuta in Polonia in ’62 si tradusa repede la noi in 1969! De acolo s-a inspirat si Tocilescu in punerea lui in scena, cu doua, trei idei bune – scena duelului fara cuvinte, ameteala de teatru in teatru si bucoavnele pe care le tara cu sine alde Iures. (Ala a fost cel mai bun rol al lui, de Horatio, si cand i-am facut un portret in „Romania literara” responsabila cu filmul, o fatuca din provincie despre care se zicea ca-i nepoata lui Horea, mi-a spus ca-l perii prea mult! Am crezut ca Marcel va deveni cel mai bun actor roman si va face gaura in univers. N-a prea dovedit-o si nici n-a facut-o, din pacate!).
Sa revenim la sictir. Romanul este barfitor si ia cam totul in bascalie, chiar si cand nu prea este cazul. Vrea sa uite repede si de unde a plecat, si cum a ajuns. Crede ca e de cand lumea si ca va ghidona opiniile tuturor din postul si postura in care se afla. Prostie de neam nedospit. Cum pleaca din scaun, imediat, nu de-a doua zi, toata lumea i se aseaza impotriva si nu-l mai saluta. De unde a plecat e simplu, de la coada vacii, ca peste 80% dintre noi. Cum a ajuns? Prin conjunctura si prin dari din coate. Lucrul asta se vede cel mai bine la prima generatie. Ce sa iasa dintr-un trocar? O alta gloaba, nimic mai mult, oricat ai pompa in ea, burse, scoli, mastere, doctorate. Si asta nu numai la noi, ci si la alte case, mai mari. Vezi progeniturile lui Travolta, Schwartzenegger etc. Dar ideea de a-l ponegri pe mort nu e demult, e contemporana cu aplauzele la scoaterea sicriului. Chestia este infaptuita mai ales de frustratii nebagati in seama in timpul vietii, se simt si ei importanti, mai ales ca al plecat nu le mai poate raspunde cu un bocanc in gura. Neamuri proaste, care se lauda ca au scuipat o fotografie. Rezistenti prin incultura, ce mai atata!
