Am găsit sugestia înființării unui astfel de așezământ presărată într-o conferență de-a lui Iorga.Pe lângă multele prostii făcute și zise de el, Nicolae Iorga are un stil fermecător. După mine, cred că este cel mai serios orator român. Noi nu avem Bossueții noștri, avem mai degrabă bosumflații noștri, băieții care mestecă meree, pluralul de la mereu, câlți și care vor să pară înțelepți.Una-i învățătura și alta-i mintea!Toate discursurile de recepție, discursurile din Cameră și din Senat sunt puerile sau ridicole, firește cu excepțiile de rigoare.Iorga își plimbă privirea ca și Caragiale, de la public până pe stradă, se preumblă prin Istorie, trage cu anecdota, te face să-l asculți.Și, mai ales, nu se întinde mult și nu bate apa în piuă.E direct și acid.
De ce am plecat de la asta? Fiindcă Halep a fost sărbătorită cum știm noi mai bine, stadionește!Mă mir că nu s-a și defilat, nu s-a scris vreun mesaj înălțător cu trupuri de copchii, cum înfăptuia madama aia de-a trecut acum de la partid la isprăvile „băieților din munți”, foști legionari care în general terorizau satele.Așa știm noi, să dăm jos huma și să tencuim altă fațadă.Să facem statui și arcuri de triumf din carton.În ciuda așteptărilor, partea care s-a dat pe TVR 1 s-a dovedit destul de decentă, chiar și cu dizertația plictisitoare pe alocuri a bătrânului Țiriac.Mi-a plăcut citarea lui Năstase, expunerea ticăită și îndeosebi felul în care nu l-a băgat în seamă pe acel absolut penibil prezentăreț, ceva șpicher pe la o tembeliziune de mahala.Total neadecvat, împopoțonat ca un papițoi, cu niște gumari roșii a bâzâit exact ca un țânțar pe lângă armăsar.Așa-i în proverb, că în banc este elefant. Și chiar elefanți erai cei prezenți, oameni cu greutate, ordine și medalii,mari campioni ai noștri.Pe care zambilică ăsta colorat ca o umbrelă de plajă îi lua la per tu.Chiar și Stoichiță, jucător modest de Jiul Petroșani, s-a dovedit emoționat și galanton.Am mai remarcat-o și pe doctorița Safta, de nas, gât și urechi, apoi familia, prietenii, numerosul public, până și pe Andra, pe care nu dădeam multe parale, dar care a interpretat înălțător – ăsta-i cuvântul – imnul nostru.Silabisit integral de campioana Halep, nu știu dacă ați băgat de seamă?
Bine că n-a fost vreun politruc, vreo primăriță, vreun deputat de stradă, vreun sectorist, ceva.Bine că nu s-au intromisionat în poză, că oricum nu aveau ce căta. Societatea asta despre care vă spusăi, de tencuială, bulversată, infantilă, fără busolă şi fără căpătâi încearcă să se ordoneze, încearcă să devină interesantă, încearcă să-şi trăiască intens clipa, încearcă să vibreze şi să reprezinte ceva, să lase ceva în urma ei.De-aia mi-a plăcut campionul nostru, Țiriac, la sfârșitul finalei de la Winbledon transmisă pe eurosport.Întrebat de cei de la Ghem, Șet și Maț cum va sărbători România acest eveniment, a răspuns:prin venirea de mâine a zece mii de tineri la tenis.Sigur, cam utopică afacere, cu atât mai mult cu cât nici nu mai avem terenuri de tenis decât pe la Plevnei și cine știe pe unde aruncate.Suntem totuși o societate de monologuri, de etalare ca la remy a opulenței provinciale. După cum NU s-a văzut la recentele evenimente, cam încropite ce-i drept nu-i păcat și dânsele.Decență până la potrivit, vă spun, mai ales la Simona noastră națională.Simplitate, claritate, modestie.
Sigur, sportivii sunt eroi ai clipei, dar și alde Pindar îi trecea în ode iar alții în efigie sau direct bust în picioare.Ei fac fala unei nații, nimeni nu spune altceva, și noi, în foamea nostră de identitate ne agățăm de orice performanță mai acătării pentru a o trece din maculatorul „cotidianității” pe curat, în memoria colectivă a colectivului. Avem și noi un premiu mare, gândiți-vă că sârbii au peste duzină, ca să nu mai vorbim despre elvețianul ăla care a ieșit trist fiindcă nu a cucerit al douăzeci și șapteșpelea titlu.Dacă echipa de fotbal a Braziliei joacă doar în finală și ratează șampionatul mondialicesc,colectivul tehnic este obligatoriu nu numai să-și dea demisia, dar trebuie să se ascundă sau să iasă pe stradă cu gardă de corp. Noi nu suntem aici, și pentru asta trebuie să creăm exemple, e de înțeles.Dar pentru așa ceva nu e necesar doar să tencuim, ci și să și ardicăm ceva trainic, temeinic, serios, cu program.Am mai noi avut campioni de mare clasă – mi-amintesc în direct de meciul după Arena Progresul, improvizată în mare parte atunci, în 1972 (i se adăugaseră niște tribune din fier), cu Corneliu Mănescu în tribună și cu Țiriac în cinci seturi -, și nu a mai urmat nimic.
