Vad la televizor, pe diverse canale instructiv-educative de limba frangleza cum se descuameaza vietile de prin sarcofagele si de prin mormintele egiptene. Ca la canalizarile noastre nationale numai figurine lepadate la sapte luni si prosti cu clopote zaresti, plus reclame sordide, precum cea facuta de dizeuza aia din Onesti, fost orasul Gheorghe Gheorghiu-Dej, mizeria aia cu petice lautaresti. Bunioara, intr-o seara, nu mai degraba de trei tinerei fura dezveliti din noianul si din pulberea Istoriei. Unul cica avea vreo douazeci si cinci de ani la data imbalsamarii, alta (ca era vorba despre o fata) vreo douazeci si a treia, alta fata, cu optsprezece luni sau cu doi ani mai putin. Toti erau muncitori, aveau ceva fracturi la activ, posedau dinti tociti, cu care pesemne rupeau oarece si mai aveau si deformari ale coloanei, caci probabil ori lucrasera aplecat, ori carasera de le venise rau. Oameni traitori cu ceva mii de ani inaintea noastra. Nu multi, cam trei mii si putin peste. Dar cand te gandesti la milioane de ani, chiar miliarde?!
Ce-i o viata? Un fel de prajitura cu foi, usor dulceaga, usor acrisoara, cu un blat gros mai mult sau mai putin insiropat, o padure deasa prin care patrunde arareori lumina, o padure in care te imbraci ca intr-un pardesiu sau ca intr-un palton mai gros — depinde de anotimp —, si pe care te incapatanezi sa o traversezi, un dulap cu lichioruri si cu mirosuri stocate de cateva generatii din care servesti pe o tava de argint, duminica, invitatilor, o plapuma sigura si calda, de sub care iscodesti tot ce se gaseste prin jurul tau si al celor din jurul tau, parcati in odaie, un tort jumatate bezea, jumatate „diplomat”, cu multa frisca, jumatate cremos, jumatate zaharisit, jumatate proaspat, jumatate ranced.
Ce-o ramane dupa viata noastra, din vremurile astea sparcaite, de tranzitie, de convalescenta? Vremuri oblojite cu Premiul lui alde Nobel pentru pocainta dezmierdata, unde responsabilul nostru de cantina nationala, nebagat din nou in seama de nimeni, se uita ca o curca la lemne! O virgula, o fraza nedusa la capat, o lozinca jerpelita? O redistribuire de prioritati, dupa cum vorbesc politicienii strazii? Pri-o-ri-ti-za-re? Cum sunt copiii strazii, asa sunt si politicienii strazii, niste fameni, niste nimeni aflati in treaba, oblojiti cu diplome obtinute la buticuri iuniversitare, redistribuiti dupa enteres. Redistribuiti ca si elevii de liceu care au obtinut nota sub patru, pe la diverse licee industriale sau grupuri scolare de manutanta.
Am citit undeva si am si postat o vorba esentiala a lui Borges, cum ca democratia este o superstitie larg raspandita, un abuz al statisticii. Demo-crah-tie, imi sopteste un amic. Cum stim ca omul normal apare doar in statistici, pe cale naturala el fiind gasibil intr-o gramada neordonata de farame neidentice, ne dam cu parerea ca ar fi ceva artificial. Chiar de tot de tot artificiala nu cred ca ar fi, dar nici naturala nu pare aceasta democratie cu niste reguli aberante. Una dintre ele fiind taman asta rearanjare a cartilor. Adica tu votezi una si pac, iese rata! Pare o impacare a caprei cu varza, o mana aruncata de o majoritate electa minoritatii inecate. Mai frumos ar fi fost ca in Grecia aia „da damult, mai da damult”, cum ar zice insusi grecoteiul de Caragiale, sa tragem la sorti, ce-o vrea hazardul! Totusi, satisfactii ar fi, ca nu au penetrat alde Trapahagi, Boureanu si alti Parvulesti. Nu sociologul de cofetarie, ci avocatelul de procese literare. Dar au intrat altii, „greii”, dupa mintea umpluta cu sacaz a unor ziaristi de stransura. Care grei, frate? Militianul Bleaga, fata aia de sofer si de femeie de serviciu cu pulover de macrameu si cu tupeu, soricareasa ailalta de Nastasia lui Vulbasin de Prahaova? Avea o vorba un prieten de-al meu, unora, de le zici bovidei sau imparicopitate, jignesti animalul, fereasca Dumnezeu! Adica eu, cetatean cinstit si turmentat de trancaneala mass-media nu asez stampila pe Gherlan, si iese ala si-mi da cu tifla! Cazuri grave, ma-ntelegi!
Dar revin de unde am plecat, astia, palavramentarii astia bre, daca ar fi sa-i bagi la sarcofag, o ramane ceva de ei peste ani? Ai, ceva zegras, acolo? O afla lumea cu ce s-au indeletnicit ei prin scarbavnica asta de viata? Ca de carat ceva in spinare, de spetit, de dat in branci nu par a se inghesui! De carat cara ei, dar la gura si in camara personela, cu gipanul prevazut cu sofer, girofar si girueta, dupa cum bate vantul. Ca de-aia se bulucesc acolosa, doara nu dorul si grija de tarisoara le da ghes, sa him socotiti la hire! Cineva compara stransura asta, referindu-se indeosebi la redistribuitii in roluri de duce-tava, cu marea adunare nationala! Aiurea-n tramvai, aia era chiar serioasa!
