Pe vremuri, ce spun eu, adica prin anii ’70, ’80, de fiecare data cand il sunam pe „Mosu”, alias Croh, Ov. S. Crohmalniceanu, profesorul si mentorul nostru (a carui cea mai buna carte cred ca e „Desantul” nostru si care era cel mai deschis dintre profesori, profesorii plini, poate Piru, Romul Munteanu, Vasiliu, Coteanu, Radu Florian si Safran sa mai fi fost, caci mai destepti erau asistentii si lectorii, ca peste tot, mai tineri, mai mobili, mai cititi), imi ceream scuze de deranj iar el imi spunea „draga Nichi, orice telefon este un deranj”.
Era pe vremea telefoanelor fixe ce sunau cand ti-era lumea mai draga, nu era cu programare, ca la bunici, „Bucurestiul, cabina doi!”. Chiar si de la 2 Mai tot asa sunai acasa, la ai batrani, de la posta, cu aviz, nu era instalat nici macar telefon public. Si imediat dupa Revolutie tot asa vorbeai, te duceai la Palatul telefoanelor, apoi asteptai la 07 sau 071 etc. Un var destupat la minte mi-a zis odata ca toate transformarile din 1989 incoace au fost puse la cale de societatile de telefoane, care s-au postmodernizat an dupa an si au avut profituri imense. Ei bine, am varat la cap ce mi-a zis „Mosul” si nu am mai repetat greseala din imaginea alaturata !
Aici vreau sa va aduc, la repetare. O data e niciodata, a doua oara e recidiva si se pedepseste cu mai multa asprime. Bis repetita. Recidivistul este ala care recidiveaza si se uita semenii chioras la el. Fireste, Hristos sugereaza ca de fiecare data cand un pacatos da gres, trebuie sa-l ierti. Dar cred ca se refera mai degraba la cel pe care il slefuiesti inainte de a-i da drumul in praful ulitei. Repetitie, nu repetare. Pacatosul trebuie sa constientizeze si sa nu mai cada in aceeasi eroare. Sau il ierti la infinit intr-o societate ideala, unde toti traiesc in pace si liniste.
Dupa anul de pomina ’90 am inceput a iriga toate metehnele altora, am imprumutat si am oxigenat toate capilarele societatii cu o hemoragie de masuri, greutati si norme proaspete, ca sa avem si noi falitii bastinosi. Asa a aparut si ideea de doua mandate care, apud parerea me, e o prostie neasemuita. Poate trebuie corijata cu „doua mandate, dar nu succesive”- desi al doilea se transforma in razbunare -, ca sa mai ai timp sa-i vezi si pe altii la manete, si asta fie ca este vorba de conducere pe un an, pe doi, pe trei, patru sau cinci. Din minima mea experienta nu am prea vazut un singur sef ori sefulet care sa reziste tentatiei de autoritate atunci cand e reales.
Nu ma entereseaza politica, desi de aici se impute pestele, de la cap, capul face, capul trage, dar aici e semplu, dd (domnii, la pluriel) Iliescu si Basescu, mai ales al doilea, au involuat vadit fata de prima oara. Din pacate, cea mai mare dare indarat, ca racul, se observa la nivelul anului 1989, cam tot ceea ce era inainte era de mai buna calitate, de la rosii, mere, oameni, lapte si branza de vaci pana la cultura generala, invatamant, sanatate si chiar televiziune, chit ca mai erau si pe cartela, tineau doar doua ceasuri si in general totul era amortit si fara posibilitatea alegerii ! Nu numai la politica imi zboara gandul, ci la micii sefi de unitati care nu se dau dezlipiti de ele. Unul, smecher profund, nu mai pleaca din finansa (un comentator inteligent observa sasaitul fin, dar era trimitere, cum am eu obiceiul, la Jarry, Ubu, tradus de nea Romica Vulpescu), altul a pus stapanire pe cutare universitate – la acest capitol avem mai multe exemple fara gratie ! – , altul nu se mai dezlipeste de un teatru de cartier unde isi angajeaza tot clanul, altul nu se mai da deoparte din nu’s ce institut sau institutie sau comitet sau comitie sau organizatie de masa sau obsteasca sau civila si.a.mi.di. Iar daca, Doamne fereste si apara, il dai deoparte cu o lovitura de picior cazuta, te da in judecata, la „cremenal” ! A doua oara ales, respectivul cata sa se agate cat mai mult de scaun, schimba colectivul de alegatori, schimba regulamentul, face pe Necuratul ghem, se da peste cap pana ajunge uns inca o data, daca ii ies combinatiile. Si ce face acolo ? Nimic, toarce ca motanul pe soba, traieste din amintiri, participa la simpozioane si la alte masluri inutile, probeaza fotolii si se da vazut. Zaharia Trahanache, sotul Coanei Joitica si tatal unui imbecil trimis sa toace vremea la Paris, la vreo bursa de-o saptamana.
Ce ziceam eu, ca totul se afla sub linia de plutire a anului 1989 ? Nu, bre, oameni buni, cred ca se afla si sub linia de plutire a lui 1884, anul premierei „Scrisorii pierdute” !
